Diriginte și elev. Dar, în primul rând, oameni

Am avut întotdeauna talent la scris. Nu o spun eu, au spus-o alții. Dar n-am fost deloc o adolescentă cuminte. Ci un soi de „brânză bună în burduf de câine”.

În primele două clase de liceu, am fost elevă la Șincai. Dirigintă ne era profesoara de română. O femeie foarte inteligentă, dar caustică. După o lucrare pe tema Zburătorului, a început să aprecieze felul în care scriam. O vreme ne-am apropiat. Mergeam cu plăcere la orele de română și nu copiam din principiu la lucrările de control și la tezele de la română. Îmi plăcea materia și învățam cu drag.
Apoi am început să fac prostii. Să lipsesc de la școală, să beau și să fumez. Diriginta și directorul au intrat în alertă. Au ajuns la concluzia că eu sunt „elementul” care face clasa de rușine. Care o trage în jos. Care strică prestigiul liceului. Și au hotărât să scape de mine.

Am fost sfătuită să mă mut la un alt liceu. Nu am avut de ales, de fapt. Am mers la Eminescu. Într-o clasă mult mai slabă și diferită din toate punctele de vedere. Dirigintă îmi era tot profesoara de română. O femeie care m-a îndrăgit din prima clipă. Care a încercat să îmi înțeleagă problemele, și nu să mă judece. Să mă ajute.

Cu prima dirigintă am rupt imediat orice legătură. Cu a doua vorbesc și în ziua de azi, la peste 20 de ani de la absolvirea liceului. Între timp am scris cărți, iar diriginta de la Eminescu a venit la toate lansările mele de carte. A vorbit în public despre mine cu cele mai frumoase cuvinte.

Până la urmă, profesorii sunt oameni. Elevii sunt oameni. Dincolo de legătura profesor-elev, există legăturile de la suflet la suflet. Iar un profesor lipsit de empatie, oricât de inteligent și de talentat ar fi, nu va rămâne o pată luminoasă în amintirea elevului devenit adult.

Dincolo de rolurile noastre în societate, dincolo de etichetele pe care ni le lipim pe frunte sau pe care ni le lipesc alții, este foarte important să nu ne pierdem sâmburele acela de empatie din suflet. Un profesor nu trebuie să își privească elevii cu sentimentul că are putere asupra lor. Trebuie să îi vadă ca oameni în formare și să îi ajute să se dezvolte frumos. Și să nu uite că rănile din adolescență nu se uită niciodată. Dar nici binele făcut atunci.