Parlamentul Educației - Elevii Maramureșeni s-au întâlnit cu reprezentanți din Camera Deputaților

Deputatul USR PLUS Brian Cristian a fost primul parlamentar din Maramureș care a dat curs invitației la dialog în proiectul Parlamentul Educației, inițiat de Consiliului Județean al Elevilor care în parteneriat cu Consiliul Național al Elevilor. 

Vicepreședintele Consiliului Județean al Elevilor Maramureș, Șepși Roberta, eleva Colegiului Economic Nicolae Titulescu din Baia Mare, a fost cea care s-a prezentat la întâlnirea ce a avut loc chiar la Cabinetul Europarlamentarului Dragoș Pîslaru în Baia Mare.

Un dialog constant cu toți factorii implicați în procesul educațional este principala motivație pentru Deputatul Brian Cristian în contextul prezenței sale și în comisia pentru învățământ, știință, tineret și sport.

Pe baza dialogului purtat, elevii și-au prezentat prioritățile pentru perioada următoare și au fost abordate subiecte precum

- modificarea costului standard per elev, 

- cuantumul minim pentru burse, 

- servicii de consiliere și orientare în carieră, 

- combaterea bullying-ului.

"Mi-am propus ca în perioada următoare să am o serie de întâlniri și cu reprezentanți ai profesorilor și ai asociațiilor de părinți. E nevoie să identificăm oportunitățile de reformă a sistemului de învățământ pentru a crește calitatea și accesul la finanțare" a declarat deputatul USR PLUS Maramureș, Brian Cristian, în urma acestei întâlniri.

Cea de a 2-a întâlnire a elevilor, a avut loc joi, 28 ianuarie 2021, deputatul Gabriel Zetea. La întâlnire au participat Dan Buciuman, președintele Consiliului Județean al Elevilor Marmaureș și vicepreședintele Roberta Șepsi. „A fost un <interviu> care mi-a făcut plăcere pentru că am întâlnit doi tineri foarte bine ancorați în realitatea momentului și, în special, la curent cu toate noutățile care privesc Legea Educației Naționale”, a declarat deputatul PSD Maramureș, Gabriel Zetea.

Prima și cea mai spinoasă problemă ridicată de conducerea Consiliului Județean al Elevilor Maramureș este alocarea a sub 3% din PIB pentru educație, deși ar trebui să se aloce minimum 6%, mai ales în condițiile actuale. Deputatul PSD, Gabriel Zetea a declarat că el, personal, susține redeschiderea școlii și reluarea cursurilor în format fizic, pentru că, dacă în mediul urban, elevii au șansa la o conexiune rapidă la internet, în mediul rural lucrurile stau mult mai rău, iar în întreaga țară, sute de mii de elevi sunt privați de dreptul lor gratuit la educație.

Atât Dan Buciuman, cât și Roberta Șepși au pus întrebări punctuale privind problemele existente în educație și au propus soluții pertinente care să permită mai multă autonomie școlilor și elevilor de a propune materii în cadrul programului cadru. Întâlnirea a fost un succes urmând ca, periodic, deputatul PSD Gabriel Zetea să aibă astfel de întâlniri cu reprezentanții elevilor, iar propunerea a fost ca, respectând măsurile de distanțare, să participe și alți colegi. ”Elevii sunt cu adevărat o voce care poate fi auzită atât la nivel local, cât și la nivel central”, a subliniat deputatul PSD Maramureș, Gabriel Zetea.

Diriginte și elev. Dar, în primul rând, oameni

Am avut întotdeauna talent la scris. Nu o spun eu, au spus-o alții. Dar n-am fost deloc o adolescentă cuminte. Ci un soi de „brânză bună în burduf de câine”.

În primele două clase de liceu, am fost elevă la Șincai. Dirigintă ne era profesoara de română. O femeie foarte inteligentă, dar caustică. După o lucrare pe tema Zburătorului, a început să aprecieze felul în care scriam. O vreme ne-am apropiat. Mergeam cu plăcere la orele de română și nu copiam din principiu la lucrările de control și la tezele de la română. Îmi plăcea materia și învățam cu drag.
Apoi am început să fac prostii. Să lipsesc de la școală, să beau și să fumez. Diriginta și directorul au intrat în alertă. Au ajuns la concluzia că eu sunt „elementul” care face clasa de rușine. Care o trage în jos. Care strică prestigiul liceului. Și au hotărât să scape de mine.

Am fost sfătuită să mă mut la un alt liceu. Nu am avut de ales, de fapt. Am mers la Eminescu. Într-o clasă mult mai slabă și diferită din toate punctele de vedere. Dirigintă îmi era tot profesoara de română. O femeie care m-a îndrăgit din prima clipă. Care a încercat să îmi înțeleagă problemele, și nu să mă judece. Să mă ajute.

Cu prima dirigintă am rupt imediat orice legătură. Cu a doua vorbesc și în ziua de azi, la peste 20 de ani de la absolvirea liceului. Între timp am scris cărți, iar diriginta de la Eminescu a venit la toate lansările mele de carte. A vorbit în public despre mine cu cele mai frumoase cuvinte.

Până la urmă, profesorii sunt oameni. Elevii sunt oameni. Dincolo de legătura profesor-elev, există legăturile de la suflet la suflet. Iar un profesor lipsit de empatie, oricât de inteligent și de talentat ar fi, nu va rămâne o pată luminoasă în amintirea elevului devenit adult.

Dincolo de rolurile noastre în societate, dincolo de etichetele pe care ni le lipim pe frunte sau pe care ni le lipesc alții, este foarte important să nu ne pierdem sâmburele acela de empatie din suflet. Un profesor nu trebuie să își privească elevii cu sentimentul că are putere asupra lor. Trebuie să îi vadă ca oameni în formare și să îi ajute să se dezvolte frumos. Și să nu uite că rănile din adolescență nu se uită niciodată. Dar nici binele făcut atunci.

Pasiune, muncă, profesie

Tristețea face parte din viață, scria o prietenă pe Facebook. Da, și plictiseala face parte din viață. Și rutina. Și sila. Și sentimentul acela pe care îl ai când te trezești cu greu dimineața și te apucă greața când te gândești că te așteaptă o zi de muncă. Toate fac parte din viață. Importantă e proporția dintre sentimentele noastre pozitive și cele negative. Și ea depinde, în parte, de noi înșine.

E foarte greu să trăiești dacă nu îți place ceea ce faci. Dacă nu îți găsești  o meserie care să îți placă și căreia să fii dispus să îi aloci multă energie. Dacă ai reușit asta, e minunat. Nu înseamnă că nu vor mai fi dimineți în care nu vei avea chef să te scoli din pat și să te îndrepți spre serviciu. Dar ele vor fi mult mai rare. Și sila va trece de îndată ce te vei apuca de muncă, fiindcă ea îți va face plăcere.

Dar pentru a-ți găsi o meserie potrivită, trebuie mai întâi să te cunoști. Asta ar trebui să facă școala: să îi ajute pe tineri să se cunoască, să își descopere noi pasiuni și talente. Din păcate, în sistemul nostru de învățământ mai greu se întâmplă asta. În ultimii ani, părinții, cei cu posibilități materiale mai ales, încearcă să le ofere copiilor posibilitatea de a face cât mai multe activități în afara școlii: dans, balet, pian, pictură, diverse sporturi. Asta e bine și nu e bine, în funcție de cât timp liber le rămâne copiilor (pentru că și ei au nevoie de timp liber, de timp pentru joacă), de cât de obositoare sunt aceste activități, care se adaugă efortului depus la școală și de câtă plăcere îi face copilului să le practice (dacă vezi că nu îi place să danseze, nu îl vei chinui ani de zile ducându-l la cursuri de dans, ci îi vei alege o altă activitate, în funcție de preferințele lui).

Este important să vă găsiți o pasiune. Sau, mai bine, mai multe. Ceva ce să faceți cu plăcere. Pasul al doilea va fi să vă gândiți în ce profesie va putea fi integrată această pasiune. Pentru că, la un moment dat, va trebui să vă câștigați pâinea. Și nu e adevărat că trebuie neapărat să vă găsiți o meserie bănoasă. Banii sunt importanți, ei îți asigură confortul vieții, dar e un calvar să faci, timp de opt ore, cinci zile pe săptămână, ceva ce nu îți place. Vei ajunge să îți urăști jobul și să te urăști pe tine însuți. Vei fi nefericit.

Vom fi toată viața copiii părinților noștri

Adolescența e perioada câd tinerii simt nevoia să își ia zborul, să își încerce propriile aripi și să vadă dacă sunt în stare să se descurce pe cont propriu. Zidul pe care îl pun între ei și părinți este resimțit ca dureros de către cei din urmă, și mulți părinți nu știu cum să reacționeze.

Țin minte că, atunci când eram adolescentă, cel mai mult mă enervau întrebările părinților care încercau să afle ce mai e cu viața mea. Aveam o grămadă de secrete față de ei și mi se părea normal să fie așa.

Mi-am amintit asta aseară, când eram la magazin și vorbeam cu mama la telefon. Când să închid, mi-a spus să nu mă culc prea tâziu și să mă odihnesc bine. I-am reproșat că mă dădăcește și am glumit spunându-i că vrea să mă bage în pat la 20,30 și să-mi ia tableta, ca unui copil. Și am râs amândouă. Dacă mi-ar fi făcut așa ceva în adolescență, cel mai probabil aș fi făcut o criză de nervi.
Adevărul e că rămânem toată viața copiii părinților noștri. Ei nu vor înceta niciodată să ne privească protector și să încerce să ne ajute.

Acum două seri, când m-am întors de la serviciu, am găsit în apartamentul unde locuiesc singură un brăduț foarte frumos. Era deja montat în suport și aștepta doar să fie împodobit. Apucasem să le spun părnților mei că aș vrea să mă ducă cu mașina lor până la marginea orașului, să îmi cumpăr un brad. Iar ei, în aceeași zi, mi-au făcut cadou unul. A fost cea mai frumoasă surpriză pe care mi-o puteau face de Crăciun. Și nu m-am bucurat atât că m-au scutit de o cheltuială, cât pentru sentimentul de siguranță, de protecție pe care mi l-au dat prin gestul lor.

La urma urmei, asta înseamnă familia. Siguranța că poți avea încredere în cei de lângă tine, și că ei vor încerca să te ajute în orice situație. Sigur, cu prietenii e la fel. Numai că relațiile de prietenie arareori durează o viață. Prietenii vin și pleacă. Însă familia rămâne. Asta încerca să îmi spună mama în adolescență, când făceam tot posibilul să îmi ignor familia și când îmi idolatrizam prietenii. Pe care în scurt timp, printr-un concurs de împrejurări, i-am pierdut.

De Crăciun, e cazul să fim mai blânzi. Să ne împăcăm cu noi înșine, cu părinții și cu prietenii noștri. Să ne gândim că, chiar dacă ne-au greșit, nici noi nu suntem perfecți și probabil că nu ne-am fi descurcat mult mai bine într-o situație similară.

Şcoala ar trebui să pregătească cetăţeni implicaţi

În ultimii ani, viaţa politică din România a consumat energii uluitoare. România “mereu surprinzătoare” ne determină să stăm cu ochii lipiţi de televizoare, să citim ştiri pe Internet de îndată ce ne deschidem ochii dimineaţa, să pierdem nopţi în faţa talk-show-urilor, să ne certăm cu vecinii, cu rudele, cu prietenii, să petrecem ore, zile întregi în stradă.

Imediat după Revoluţia din 1989, când presa şi-a câştigat libertatea, apetitul românilor pentru ziare a explodat. Cozile de la pâine şi lapte s-au mutat atunci la chioşcurile de ziare. Între timp, presa scrisă a falimentat în mare parte, dar pofta românilor de politică a rămas la fel de mare. Ne entuziasmăm, ne agităm, ne înflăcărăm, suferim dezamăgiri din cauza politicii mai mult decât din pricina dragostei. Şi totuşi, asta nu se vede la vot, unde absenteismul creşte constant.

În stradă, la proteste, merg destul de mulţi tineri. Întrebarea care se pune este dacă ar trebui tinerii să fie interesaţi de politică, sau nu. Îmi amintesc că, la o lună după ce am împlinit 18 ani, au avut loc alegeri prezidenţiale. Era în 1996. Eram atât de preocupată şi de entuziasmată de rezultatul alegerilor, încât m-am dus la şcoală cu o cheie atârnată de gât. Cheia era simbolul Convenţiei Democratice, un partid politic al cărui candidat la prezidenţiale era Emil Constantinescu.

Nu îmi amintesc să ni se fi predat la şcoală ceva util pentru a înţelege viaţa politică şi civică din România. Dar ştiu sigur că asta m-ar fi ajutat. Nu să se facă politică în şcoală, ci elevii să înveţe câteva noţiuni simple, elementare, despre stânga, dreapta şi centrul eşichierului politic, despre drepturile omului, despre extremism, populism şi naţionalism, despre dreptul de vot şi despre cât de greu a fost acesta câştigat de anumite categorii sociale. Poate că, ştiind lucrurile astea, tinerii nu ar mai spune “mă piş pe el de vot” şi ar conştientiza mai bine puterea de care dispun într-o democraţie.

Desigur, pentru ca lucrurile acestea să se întâmple, ar fi nevoie de voinţă politică şi de profesori dedicaţi. Sau, poate, doar de anumiţi oameni bine pregătiţi şi cu iniţiativă, cum este judecătorul Cristi Danileţ, cel care a conceput un manual de educaţie juridică. Acesta se predă deja în câteva licee din România şi cred că este un mare câştig pentru acei elevi. Chiar dacă ei nu vor deveni jurişti, avocaţi sau magistraţi, cunoaşterea câtorva elemente de bază ale dreptului le va fi utilă mai târziu, ca cetăţeni.

Iar şcoala ar trebui să pregătească cetăţeni adevăraţi, nu depozitari ai unor kilograme de informaţii inutile şi, de multe ori, depăşite.

Cârligul de la teatru

Dacă acum aş fi adolescentă, mi-ar plăcea ca cineva să îmi deschidă ochii. Mi-ar plăcea ca la ore să nu discutăm doar despre ecuaţii, despre clişeisticul “ce vrea să spună poetul” sau despre prezentul continuu, ci şi despre lucrurile frumoase din jurul nostru. Adolescenţa este vârsta curiozităţii, vârsta la care descoperi lumea. Tinerii trebuie ajutaţi să se familiarizeze cu ceea ce face lumea mai frumoasă: arta. Arta se inspiră din realitate, o reinterpretează, o filtrează subiectiv, o judecă. Oferă o nouă perspectivă asupra lumii, o perspectivă îmbogăţită.

Dacă aş fi din nou adolescentă, aş încerca să profit la maximum de ceea ce îmi oferă oraşul în acest sens. Sigur, cei mai mulţi descoperă arta cea mare atunci când intră la facultate şi se mută temporar într-un oraş universitar, unde posibilităţile sunt altele. Acolo muzeele sunt mai multe şi mai mari, festivalurile de muzică, teatru şi film sunt mai numeroase, cinematografele aşişderea.

Dar nici Baia Mare nu e lipsită de atracţii. Avem cinci muzee, avem două cinematografe (da, ştiu, într-unul dintre ele condiţiile sunt jalnice, iar în celălalt nu rulează un anumit gen de filme), vom avea un festival de jazz, la toamnă, avem un festival de teatru. Nu e chiar rău.

Aseară am fost la teatru şi am văzut un spectacol foarte reuşit. Din repertoriul actual al Teatrului Municipal, pe locul întâi rămâne pentru mine „Edmond”, care a fost şi nominalizat la Premiile UNITER. Dar spectacolul pe care l-am văzut aseară, “Dragă doamnă profesoară”, se apropie de acesta ca valoare. E tot un spectacol în care joacă actori tineri, frumoşi şi energici, e un spectacol plin de tensiune, care are un ritm bun şi forţă. Pe un text de Ludmila Razumovskaia, în regia lui Andrei Măjeri, spectacolul spune povestea unor elevi aflaţi în pragul absolvirii liceului, care tocmai au susţinut examenul final la matematică, de care le depinde viitorul.

Cei patru elevi (Andrei Dinu, Denisa Blag, Eduard Trifa, Eduard Bîndiu) o vizitează pe profesoara lor de matematică (Inna Andriucă) aparent pentru a o felicita de ziua ei de naştere. Lucrurile degenerează, însă,  căci elevii sunt disperaţi să obţină note mari la examen şi încearcă să le obţină prin forţă.

Fără să fie o comedie, spectacolul are multe replici haioase, iar jocul acorilor este la înălţime. L-aş recomanda tuturor profesorilor şi tuturor elevilor de liceu, pentru că este un adevărat studiu asupra prihologiei adolescenţilor. Vedem aici spiritul de gaşcă, vedem felul în care se dezvoltă viitorul adult malefic, cel care subjugă cu autoritatea lui personalităţile celor din jur, vedem cruzimea vârstei, dar şi sensibilitatea şi fragilitatea ei, vedem tentaţiile care o înconjoară, dar şi pericolele.

Prin astfel de spectacole, vii şi cutremurătoare, cred că tinerii ar putea fi atraşi înspre teatru, în particular şi înspre artă, în general.

Despre vocile tinere ale României

Sunt o fană a emisiunii Vocea României, difuzată de ProTV. Îmi place să urmăresc episoadele, chiar dacă, de cele mai multe ori, nu mă uit la sezoane de la început, ci aştept până când se mai încinge atmosfera. Dincolo de antrenori (unii îmi plac, alţii nu), apreciez competiţia dreaptă, vocile bune şi melodiile de multe ori bine alese.

A propos de antrenori, mie îmi place Tudor Chirilă. Îl apreciez ca artist, dar dincolo de asta, mi se pare de departe cel mai educat antrenor de la Vocea României. El are întotdeauna discursurile cel mai bine articulate, argumentate şi convingătoare. Plus că apreciez rock-ul (şi jazz-ul) mai presus de pop sau raggae, iar Tudor se pricepe la rock cel mai bine. Dar acest articol nu este nicidecum o pledoarie pentru Tudor Chirilă. La urma urmei, fiecare cu ce-i (cine-i) place.

Dar Vocea României este o rampă de lansare pentru diversele talente. În ultimul timp, mi se pare că apar tot mai mulţi concurenţi foarte tineri, de 15, 16, 17 ani. Mi se pare un gest de mare curaj din partea lor. Iar cel mai mare avantaj cred că este faptul că ei concurează cot la cot cu solişti mai în vârstă, mai experimentaţi, poate mai educaţi decât ei. Iar în competiţia aceasta contează doar talentul şi munca depusă pentru cultivarea ei.

Aceşti tineri vin aici, în competiţie, şi apar pe scenă singuri, fără părinţi şi fără prieteni. Cântă, răspund la întrebări, sunt cântăriţi, evaluaţi, judecaţi. Pentru cei mai mulţi nu e prima scenă pe care apar, însă aceasta este o competiţie de cel mai înalt nivel. Antrenorii sunt binecunoscuţi, sunt buni în branşa lor, uneori sunt ironici, dificili, se mai ceartă între ei, se mai înţeapă. Ca tânăr concurent, trebuie să ai multă stăpânire de sine şi încredere în forţele proprii pentru a reuşi.

Uneori, ei reuşesc, alteori nu. Nici măcar nu pot plânge atunci, pe loc, pentru că sunt filmaţi, pentru că li se pun întrebări, pentru că li se răsuceşte cuţitul în rană. Vor plânge, cu siguranţă, mai târziu. De supărare sau de fericire.

Dar ceea ce vreau să spun este că acest concurs este o lecţie pentru cei care participă la el. O lecţie despre fairplay, despre talent, despre viaţă. Iar pentru tinerii care privesc competiţia de acasă, ea poate fi de asemenea o lecţie. Despre unde se poate ajunge atunci când ai mult talent şi când munceşti pe măsură. Şi nu doar în muzică, în orice domeniu. Este, de asemenea, o lecţie despre muzica bună. Despre cum trebuie cântată şi ascultată ea.

Depresia şi suicidul la adolescenţi

Depresia este o stare des întâlnită la adolescenţi. Conform unor statistici, doi din zece adolescenţi suferă de depresie. Fenomenul este legat de schimbările majore prin care tânărul trece în perioada adolescenţei, de încercările sale de a se desprinde de copilărie şi de a deveni adult. În adolescenţă, totul se schimbă: corpul, mintea, relaţiile sociale, relaţiile cu părinţii. Apare nevoia ca tânărul să îşi definească identitatea, dar şi nevoia acestuia de a găsi iubirea. De multe ori, imposibilitatea de a se face iubit de către cea aleasă/ cel ales determină instalarea unei tristeţi cronice. De asemenea, foarte importantă pentru adolescenţi este relaţia cu cei de vârsta lui, cu prietenii sau colegii de şcoală.

Adolescentul se simte, de multe ori, exclus, are impresia că nu se poate integra, de aceea acceptarea în cercul de prieteni este foarte importantă pentru el. De multe ori, pentru a fi acceptat, adolescentul adoptă comportamentul anturajului, ceea ce poate însemna inclusiv consum de alcool sau droguri.

Este foarte important ca părinţii să menţină un dialog deschis cu adolescentul. Desigur, tânărul nu va dori întotdeauna să stea de vorbă cu părinţii, despre care simte uneori că nu au capacitatea de a-l înţelege. Dar tânărul trebuie să ştie că părinţii lui reprezintă o constantă, o oază de linişte şi de încredere, la care poate apela cu orice problemă, fără să se teamă de consecinţe. Părinţii, pe de altă parte, trebuie să cunoască anturajul tânărului, iar dacă acesta ridică probleme de comportament sau consum de substanţe interzise, vor şti că şi copilul lor are aceleaşi probleme.

Depresia se manifestă prin autoizolare, prin lipsa interesului faţă de ceea ce se întâmplă în jur, prin obţinerea unor rezultate slabe la şcoală. De asemenea, se poate manifesta prin probleme ale somnului (fie insomnii, fie dorinţa de a dormi foarte mult) sau prin probleme de alimentaţie (lipsa poftei de mâncare, care poate degenera în bulimie sau anorexie).

Depresia, dacă nu este tratată, poate avea un final tragic. Conform unor statistici, suicidul este a doua cauză de mortalitate în rândul adolescenţilor. Din fericire, depresia poate fi tratată, adolescentul poate fi ajutat să îşi depăşească problemele, chiar dacă el nu vede nicio soluţie pe moment. De altfel, el apelează la suicid ca la o ultimă şansă de rezolvare a problemelor sale, după ce a încercat şi alte variante. Nu trebuie să se ajungă aici, însă. Este bine, pe de altă parte, că în ziua de azi vizita la psiholog nu mai este privită ca un act ruşinos, ca un lucru care trebuie ascuns, şi inclusiv adolescenţii acceptă mai uşor ajutorul venit de la specialişti.

Aţi vrea să fiţi voluntari?

Dragi elevi băimăreni,

Vă gândiţi vreodată cât de norocoşi sunteţi? Câtă şansă aţi avut atunci când v-aţi născut în familiile acelea şi nu în altele, aflate la marginea societăţii? Ştiţi că, alături de noi în acest oraş, trăiesc copii de vârsta voastră care nu au avut acelaşi noroc şi care, poate, dacă ar fi fost lăsaţi să frecventeze şcoala încă din clasa întâi, astăzi v-ar fi fost colegi? Ar fi învăţat alături de voi şi peste ani ar fi devenit oameni realizaţi profesional, cu familii frumoase, cu un cerc de prieteni apropiaţi alături de care ar fi ieşit seara la restaurant? Ei, însă, sunt cerşetori azi şi vor fi şi mâine, sunt alcoolici sau dependenţi de droguri, sunt oameni care caută în gunoaie, sunt cei pe care nu vrem niciodată să îi vedem. Totul, dintr-o întâmplare. Dar şi din faptul că societatea noastră a eşuat să îi ajute.

Poate că ştiţi toate lucrurile acestea, dar nu vă gândiţi niciodată la ele. Poate că fac parte dintr-un univers paralel. Dar eu am mai spus aici cât este de importantă empatia: capacitatea noastră de a ne pune în pielea celuilalt. De a ne imagina ce simte cel de lângă noi, prin ce stări trece, şi de a simţi compasiune.

Noi nu vom trăi niciodată cu adevărat singuri. Trăim într-un sistem de relaţii, unele mai strânse, altele mai laxe, care formează comunitatea şi, în sens mai larg, societatea. Suntem dependenţi unii de alţii. Şi suntem, fiecare dintre noi, responsabili pentru ceilalţi. Nu putem spune că nu ne interesează persoanele blonde. Sau persoanele roşcate. Sau persoanele grase. Sau persoanele sărace. Toţi aceştia fac parte din societate, sunt egalii noştri. Egali în drepturi, conform Constituţiei. Avem o datorie morală faţă de cei mai puţin norocoşi: aceea de a încerca să îi ajutăm. De multe ori, ceea ce nu reuşeşte să facă statul, fac organizaţiile non-guvernamentale. Există şi în Baia Mare mai multe ONG-uri care se ocupă de oamenii din pungile de sărăcie ale Băii Mari. Unii dintre noi donează pentru aceşti oameni lucruri de strictă necesitate. Alţii se implică mai profund, derulând proiecte care îi ajută, educative sau de alt gen.

Voi, ca elevi, puteţi să vă implicaţi făcând voluntariat. Nu riscaţi nimic dacă încercaţi. Există o mare posibilitate ca această activitate să vă placă. Şi, dacă o veţi continua, cel mai probabil vă va conferi un sens vieţii. Veţi simţi că trăiţi pentru o cauză. Vă veţi schimba radical. Pentru că educaţia unui tânăr nu se face doar în familie sau la şcoală, ea se face şi în societate. Cunosc tineri care s-au schimbat complet după ce au activat câţiva ani într-un ONG. Au devenit mai responsabili, mai implicaţi, mai empatici, mai de încredere. Astfel de activităţi au efecte pe termen lung şi, cine ştie, poate că peste câţiva ani veţi deveni activişti.