luni, 14 ianuarie 2019

A fi elev inteligent

Vacanța e gata și sentimentele elevilor sunt amestecate. Pe de o parte, e groaza de lecții și lucrări de control, pe de alta, e bucuria întâlnirii cu colegii. E tristețea că nu vor mai avea timp suficient pentru săniuș, dar și gândul că în curând mai urmează o vacanță.

Tocmai voiam să scriu că elevii se pot răzbuna pe profesorii care nu le plac, când mi-am dat seama că răzbunarea se va întoarce împotriva lor. E un fel de a da dreptate celor care spun că răzbunarea e arma prostului. Și nu mă refer aici la episoade dure, cu profesori umiliți sau chiar violentați, aceste lucruri sunt de neconceput, ci chiar la mijloace mult mai blânde, pe care elevii le folosesc de când lumea.

În vacanța dintre clasa a X-a și clasa a XI-a am învățat pe rupte la franceză. Urma să mă mut la un liceu nou, unde aveam să studiez franceza, din care nu știam o boabă, pentru că eu făcusem engleză și rusă. Liniștiți-vă, nu am vârsta pe care ar fi avut-o Stalin dacă nu ar fi murit, dar în clasa a V-a, când am intrat în gimnaziu și am început să învăț prima limbă străină, am mai prins câteva luni de comunism, așa că ni s-a spus că cine dorește să se înscrie în clasa cea mai bună este condiționat de acceptarea limbii ruse ca limbă străină.

Revenind, în vacanța dintre a X-a și a XI-a am studiat franceza în particular (manual mi-a fost „Micul Prinț” - un deliciu!), încercând să recuperez anii pierduți. Am dat un examen și din toamnă m-am alăturat noilor mei colegi. Acolo am dat peste o profesoară care ne trata, nu exagerez, cu scârbă.

Mult mai târziu am aflat că ea, de fapt, își greșise drumul în viață, că pentru ea era un calvar să predea, și de aceea era tot timpul întoarsă pe dos când venea la ore. În loc să își schimbe meseria, să își aleagă o carieră pe placul ei, a preferat să chinuie sute de elevi. Iar noi, pentru că nu o puteam suporta, ne răzbunam fugind de la ore. Nu o dată, de două ori, ci sistematic. Așa se face că, până la finalul clasei a XII-a, am uitat foarte mult din franceza învățată, iar până după facultate nu mai știam nimic. Anul trecut am găsit niște voluntari francezi și am reluat învățarea limbii, fără să pot să uit cât de prostește m-am purtat în liceu, aruncând pe apa sâmbetei propriile mele eforturi și banii părinților.

O limbă străină, în societatea globalizată de azi, este indispensabilă oricărui cetățean. Ne place să călătorim, ne place să citim presă sau cărți străine, să ne uităm la filme sau să ascultăm versurile unor melodii străine. Nimic din toate astea nu este posibil dacă nu stăpânim măcar o limbă străină. Sigur, engleza ne e de mare folos, dar nu e întotdeauna suficientă. Și atunci, la ce bun să ne răzbunăm?

De ce să nu fim mai inteligenți decât atât și să profităm cât putem de profesorii pe care îi avem în școală? Și nu vorbesc aici strict despre limbile străine, ci și despre alte materii care ne vor fi de folos în viață, de la geografie la matematică, de la limba română la muzică.

E bine să gândim în perspectivă și să facem tot ce putem pentru a nu ne regreta deciziile mai târziu.

sâmbătă, 5 ianuarie 2019

Stă în puterea noastră să ne simțim speciali de Crăciun

Există un motiv pentru care sărbătorile de iarnă sunt atât de speciale. Și acesta nu este neapărat unul religios, ci unul care ține de esența umanului. Crăciunul ne face să ne gândim mai mult la oamenii de lângă noi. La familie, la prieteni, la cei care ne sunt dragi, dar și la cei aflați în nevoie, oameni pe care nu-i cunoaștem, dar ale căror povești ne impresionează.

Poate că nu ne așteptăm ca sărbătorile să fie perfecte. Poate că nu vom avea pe masă atâtea bunătăți câte ne-am dori, poate că vom primi un cadou mai sărăcăcios, poate că nu ne vom putea întâlni cu toți oamenii care ne sunt dragi. Dar stă în puterea noastră să facem sărbătorile frumoase. Să ne simțim speciali de Crăciun.

În primul rând, dacă dorim să cumpărăm cadouri, trebuie să le alegem bine. Ele nu trebuie să fie nici „chinezării”, lucruri ieftine și sclipitoare, dar care se strică a doua zi, și nici produse exagerat de scumpe. Nu prețul contează în primul rând atunci când primești un cadou, ci mesajul. De aceea, întotdeauna cel mai mare impact îl vor avea cadourile cu suflet. Lucruri realizate chiar de noi sau, dacă nu avem talent pentru așa ceva, lucruri cumpărate de la artiști sau meșteșugari. Obiecte unicat sau de serie mică, pentru care s-a muncit mult, pentru care cineva și-a pus creativitatea și talentul la muncă.

Poate că nu avem bani să cumpărăm cadouri pentru toți oamenii care ar merita asta. Sau poate că unii dintre ei sunt departe. Poate că unora le-am greșit peste an și am dori acum să le spunem o vorbă bună. E extrem de simplu să confecționăm felicitări de Crăciun, pe care să le scriem de mână.

În zilele noastre, aproape că nu se mai folosește scrisul de mână, însă el are un impact mult mai mare asupra cititorului decât o pagină imprimată. La fel ca obiectele cu suflet, și mesajele scrise de mână transmit o emoție, un sentiment, un mesaj puternic. Aveți nevoie doar de niște hârtie colorată, o foarfecă, niște lipici, un creion și ceva imaginație. Nu vă fie teamă dacă felicitările nu vă ies perfect, destinatarii cu siguranță vor fi impresionați de gestul vostru.

Dacă vreți să faceți ceva mai mult de sărbători, atunci va fi nevoie să ieșiți din casă. Mergeți la clubul pensionarilor și jucați o partidă de șah cu bătrânii de acolo. Sau stați de vorbă cu o bătrână care se simte singură. Lăsați-o să depene amintiri din tinerețe, s-ar putea să fiți uimiți de ceea ce are de spus. Și, cu siguranță, îi veți aduce o bucurie imensă.

Sau mergeți la adăpostul de animale al orașului. Jucați-vă cu câinii de acolo, duceți-le niște hrană uscată sau niște jucării vechi și faceți-le ziua mai frumoasă. Și, dacă credeți că veți putea îngriji un câine pentru câțiva ani de acum încolo, adoptați unul. Vă va fi recunoscător tot restul vieții.

Desigur că nu e suficient să facem fapte bune doar în preajma sărbătorilor. Trebuie să încercăm să aducem bucurie în lume pe tot parcursul anului. Însă acesta poate fi un început. Și veți vedea cât de bine vă veți simți după ce veți face măcar o faptă bună. Sentimentul e neprețuit.

luni, 17 decembrie 2018

Vom fi toată viața copiii părinților noștri

Adolescența e perioada câd tinerii simt nevoia să își ia zborul, să își încerce propriile aripi și să vadă dacă sunt în stare să se descurce pe cont propriu. Zidul pe care îl pun între ei și părinți este resimțit ca dureros de către cei din urmă, și mulți părinți nu știu cum să reacționeze.

Țin minte că, atunci când eram adolescentă, cel mai mult mă enervau întrebările părinților care încercau să afle ce mai e cu viața mea. Aveam o grămadă de secrete față de ei și mi se părea normal să fie așa.

Mi-am amintit asta aseară, când eram la magazin și vorbeam cu mama la telefon. Când să închid, mi-a spus să nu mă culc prea tâziu și să mă odihnesc bine. I-am reproșat că mă dădăcește și am glumit spunându-i că vrea să mă bage în pat la 20,30 și să-mi ia tableta, ca unui copil. Și am râs amândouă. Dacă mi-ar fi făcut așa ceva în adolescență, cel mai probabil aș fi făcut o criză de nervi.
Adevărul e că rămânem toată viața copiii părinților noștri. Ei nu vor înceta niciodată să ne privească protector și să încerce să ne ajute.

Acum două seri, când m-am întors de la serviciu, am găsit în apartamentul unde locuiesc singură un brăduț foarte frumos. Era deja montat în suport și aștepta doar să fie împodobit. Apucasem să le spun părnților mei că aș vrea să mă ducă cu mașina lor până la marginea orașului, să îmi cumpăr un brad. Iar ei, în aceeași zi, mi-au făcut cadou unul. A fost cea mai frumoasă surpriză pe care mi-o puteau face de Crăciun. Și nu m-am bucurat atât că m-au scutit de o cheltuială, cât pentru sentimentul de siguranță, de protecție pe care mi l-au dat prin gestul lor.

La urma urmei, asta înseamnă familia. Siguranța că poți avea încredere în cei de lângă tine, și că ei vor încerca să te ajute în orice situație. Sigur, cu prietenii e la fel. Numai că relațiile de prietenie arareori durează o viață. Prietenii vin și pleacă. Însă familia rămâne. Asta încerca să îmi spună mama în adolescență, când făceam tot posibilul să îmi ignor familia și când îmi idolatrizam prietenii. Pe care în scurt timp, printr-un concurs de împrejurări, i-am pierdut.

De Crăciun, e cazul să fim mai blânzi. Să ne împăcăm cu noi înșine, cu părinții și cu prietenii noștri. Să ne gândim că, chiar dacă ne-au greșit, nici noi nu suntem perfecți și probabil că nu ne-am fi descurcat mult mai bine într-o situație similară.

duminică, 16 decembrie 2018

Când de Crăciun facem mai mult rău decât bine

Atunci când dorim să oferim un cadou de Crăciun cuiva drag, trebuie să cumpănim bine. Oamenii sunt adesea imprevizibili. S-ar putea ca darul ales de noi să nu fie cel mai potrivit și să nu îi placă celui căruia îl oferim. Și asta nu e o tragedie, atât timp cât este vorba despre o carte, un CD cu muzică sau o pereche de mănuși.

Dar ce te faci atunci când cadoul este însuflețit?

Citeam deunăzi o știre despre cum mai multe adăposturi de animale din Germania au interzis adopțiile în perioada Crăciunului. Adăposturile vor fi deschise pentru vizitare, însă adopțiile vor reîncepe de abia în luna ianuarie, după ce trece entuziasmul sărbătorilor.
De ce a fost necesară o astfel de măsură? Pentru că mulți au proasta idee de a face cadouri surpriză constând într-un animăluț. Fără a ști măcar dacă respectiva persoană își dorește un câine sau dacă este dispusă să îngrijească unul atâta timp cât el trăiește. Un câine are nevoie să îi aloci mult timp, să îl scoți la plimbare cel puțin de două ori pe zi, să îl periezi, să îl speli, să îi dai mâncare și apă, să îl duci la veterinar. Un câine nu rămâne veșnic ghemotocul de puf care îți topește inima atunci când îl vezi în adăpost, alături de mama lui.

În plus, și acesta a fost argumentul celor care au luat decizia întreruperii adopțiilor în perioada Crăciunului, un câine are sentimente. Adevărul este că numai cine nu a avut niciodată un câine nu știe asta. Câinii se atașează de stăpânii lor și suferă și atunci când aceștia lipsesc de acasă câteva ore. A fi abandonat este o tragedie la fel de mare pentru un câine cum este pentru un om. Iar oficialitățile din Germania au constatat că, imediat după sărbători, numărul câinilor aruncați pe străzi crește simțitor. Un semn clar că oferirea de căței în dar nu poate fi o idee bună.

De Crăciun, toți ne dorim să facem daruri drăguțe, originale, simpatice. Dar trebuie să ne gândim în primul rând dacă, prin alegerea noastră, nu facem mai mult rău decât bine. Nu avem voie să îi rănim pe cei din jur, chiar dacă aceștia sunt ființe cu patru picioare. Iar dacă vrem într-adevăr să oferim o bucurie unui patruped, atunci putem noi să adoptăm unul. Dar, ca să nu regretăm mai târziu, e mai bine să facem gestul acesta după sărbători.

duminică, 11 noiembrie 2018

Şcoala ar trebui să pregătească cetăţeni implicaţi

În ultimii ani, viaţa politică din România a consumat energii uluitoare. România “mereu surprinzătoare” ne determină să stăm cu ochii lipiţi de televizoare, să citim ştiri pe Internet de îndată ce ne deschidem ochii dimineaţa, să pierdem nopţi în faţa talk-show-urilor, să ne certăm cu vecinii, cu rudele, cu prietenii, să petrecem ore, zile întregi în stradă.

Imediat după Revoluţia din 1989, când presa şi-a câştigat libertatea, apetitul românilor pentru ziare a explodat. Cozile de la pâine şi lapte s-au mutat atunci la chioşcurile de ziare. Între timp, presa scrisă a falimentat în mare parte, dar pofta românilor de politică a rămas la fel de mare. Ne entuziasmăm, ne agităm, ne înflăcărăm, suferim dezamăgiri din cauza politicii mai mult decât din pricina dragostei. Şi totuşi, asta nu se vede la vot, unde absenteismul creşte constant.

În stradă, la proteste, merg destul de mulţi tineri. Întrebarea care se pune este dacă ar trebui tinerii să fie interesaţi de politică, sau nu. Îmi amintesc că, la o lună după ce am împlinit 18 ani, au avut loc alegeri prezidenţiale. Era în 1996. Eram atât de preocupată şi de entuziasmată de rezultatul alegerilor, încât m-am dus la şcoală cu o cheie atârnată de gât. Cheia era simbolul Convenţiei Democratice, un partid politic al cărui candidat la prezidenţiale era Emil Constantinescu.

Nu îmi amintesc să ni se fi predat la şcoală ceva util pentru a înţelege viaţa politică şi civică din România. Dar ştiu sigur că asta m-ar fi ajutat. Nu să se facă politică în şcoală, ci elevii să înveţe câteva noţiuni simple, elementare, despre stânga, dreapta şi centrul eşichierului politic, despre drepturile omului, despre extremism, populism şi naţionalism, despre dreptul de vot şi despre cât de greu a fost acesta câştigat de anumite categorii sociale. Poate că, ştiind lucrurile astea, tinerii nu ar mai spune “mă piş pe el de vot” şi ar conştientiza mai bine puterea de care dispun într-o democraţie.

Desigur, pentru ca lucrurile acestea să se întâmple, ar fi nevoie de voinţă politică şi de profesori dedicaţi. Sau, poate, doar de anumiţi oameni bine pregătiţi şi cu iniţiativă, cum este judecătorul Cristi Danileţ, cel care a conceput un manual de educaţie juridică. Acesta se predă deja în câteva licee din România şi cred că este un mare câştig pentru acei elevi. Chiar dacă ei nu vor deveni jurişti, avocaţi sau magistraţi, cunoaşterea câtorva elemente de bază ale dreptului le va fi utilă mai târziu, ca cetăţeni.

Iar şcoala ar trebui să pregătească cetăţeni adevăraţi, nu depozitari ai unor kilograme de informaţii inutile şi, de multe ori, depăşite.

sâmbătă, 3 noiembrie 2018

Cârligul de la teatru

Dacă acum aş fi adolescentă, mi-ar plăcea ca cineva să îmi deschidă ochii. Mi-ar plăcea ca la ore să nu discutăm doar despre ecuaţii, despre clişeisticul “ce vrea să spună poetul” sau despre prezentul continuu, ci şi despre lucrurile frumoase din jurul nostru. Adolescenţa este vârsta curiozităţii, vârsta la care descoperi lumea. Tinerii trebuie ajutaţi să se familiarizeze cu ceea ce face lumea mai frumoasă: arta. Arta se inspiră din realitate, o reinterpretează, o filtrează subiectiv, o judecă. Oferă o nouă perspectivă asupra lumii, o perspectivă îmbogăţită.

Dacă aş fi din nou adolescentă, aş încerca să profit la maximum de ceea ce îmi oferă oraşul în acest sens. Sigur, cei mai mulţi descoperă arta cea mare atunci când intră la facultate şi se mută temporar într-un oraş universitar, unde posibilităţile sunt altele. Acolo muzeele sunt mai multe şi mai mari, festivalurile de muzică, teatru şi film sunt mai numeroase, cinematografele aşişderea.

Dar nici Baia Mare nu e lipsită de atracţii. Avem cinci muzee, avem două cinematografe (da, ştiu, într-unul dintre ele condiţiile sunt jalnice, iar în celălalt nu rulează un anumit gen de filme), vom avea un festival de jazz, la toamnă, avem un festival de teatru. Nu e chiar rău.

Aseară am fost la teatru şi am văzut un spectacol foarte reuşit. Din repertoriul actual al Teatrului Municipal, pe locul întâi rămâne pentru mine „Edmond”, care a fost şi nominalizat la Premiile UNITER. Dar spectacolul pe care l-am văzut aseară, “Dragă doamnă profesoară”, se apropie de acesta ca valoare. E tot un spectacol în care joacă actori tineri, frumoşi şi energici, e un spectacol plin de tensiune, care are un ritm bun şi forţă. Pe un text de Ludmila Razumovskaia, în regia lui Andrei Măjeri, spectacolul spune povestea unor elevi aflaţi în pragul absolvirii liceului, care tocmai au susţinut examenul final la matematică, de care le depinde viitorul.

Cei patru elevi (Andrei Dinu, Denisa Blag, Eduard Trifa, Eduard Bîndiu) o vizitează pe profesoara lor de matematică (Inna Andriucă) aparent pentru a o felicita de ziua ei de naştere. Lucrurile degenerează, însă,  căci elevii sunt disperaţi să obţină note mari la examen şi încearcă să le obţină prin forţă.

Fără să fie o comedie, spectacolul are multe replici haioase, iar jocul acorilor este la înălţime. L-aş recomanda tuturor profesorilor şi tuturor elevilor de liceu, pentru că este un adevărat studiu asupra prihologiei adolescenţilor. Vedem aici spiritul de gaşcă, vedem felul în care se dezvoltă viitorul adult malefic, cel care subjugă cu autoritatea lui personalităţile celor din jur, vedem cruzimea vârstei, dar şi sensibilitatea şi fragilitatea ei, vedem tentaţiile care o înconjoară, dar şi pericolele.

Prin astfel de spectacole, vii şi cutremurătoare, cred că tinerii ar putea fi atraşi înspre teatru, în particular şi înspre artă, în general.

duminică, 28 octombrie 2018

Îmi doresc o lume de adolescenţi miopi

În primii ani de liceu l-am descoperit pe Eliade. Sigur, tot atunci i-am descoperit şi pe Mihail Sebastian sau Emil Cioran, dar Mircea Eliade a avut asupra mea efectul cel mai puternic.
Dacă proza lui fantastică mi-a lăsat pentru toată viaţa gustul pentru acest tip de literatură, în schimb „Romanul adolescentului miop” a avut efecte concrete în viaţa mea de zi cu zi.

Această scriere parţial autobiografică mi-a zguduit mintea, făcându-mă să îl admir pe autor pentru dorinţa sa enormă de cunoaştere, pentru spiritul enciclopedic şi pentru voinţa de care a dat dovadă încă de la o vârstă fragedă. Citind despre felul în care Eliade îşi reducea, programatic, timpul de somn, pentru a aloca mai mult timp pentru lectură şi studiu, am devenit conştientă de faptul că îmi risipesc clipele şi orele mult prea iresponsabil.

Ce e drept, ieşeam foarte rar în oraş, cu colegii şi prietenii, pentru că părinţii mei îmi impuseseră o regulă: nu ieşi până când nu ţi-ai terminat temele. Iar eu aveam obiceiul să mă lălăi cu orele citind o lecţie, mai ales dacă materia nu îmi plăcea, şi uite aşa mă prindea noaptea cu tema neînvăţată.

E adevărat că aveam şi o modalitate mai utilă de a pierde vremea: îmi ascundeam cărţile de citit, cele care nu erau pentru şcoală, sub manuale, şi, în timp ce mă prefăceam că învăţ, călătoream cu mintea în epoci trecute şi prin tot felul de ţări exotice.

Dar cum vedeam că nu prea am spor la învăţat, am schimbat tactica. Am început să îmi reduc orele de somn, trezindu-mă dimineaţa foarte devreme. Tot mai devreme. După ce îmi fumam porţia de ţigări în baie şi îmi savuram cafeaua, învăţatul mergea mult mai bine. Pe atunci eram foarte ambiţioasă şi, chiar dacă îmi dădeam foarte bine seama că nu aveam nici pe departe nivelul de inteligenţă al lui Eliade, mă ambiţionam să îi calc pe urme şi mă vedeam cucerind lumea.

Simplul fapt că un adolescent român de 17 ani fusese în stare să scrie o carte atât de captivantă îmi dădea încredere că se poate. Mă făcea să cred că, chiar dacă adulţii mă tratau ca pe o mucoasă, aveam şi eu puterea să construiesc. Era nevoie doar de multă muncă, de efort susţinut, de somn cât mai puţin şi de lecturi cât mai multe.

Eliade a fost modelul meu în adolescenţă. Chiar şi azi mă gândesc la adolescentul Eliade cu multă căldură, ca la un prieten drag din tinereţe. La urma urmei, ne apropia nu doar defectul de vedere, ci şi spiritul de frondă. Astăzi, mi-ar plăcea să văd în jurul meu mai mulţi adolescenţi miopi dornici să răzbată prin muncă şi la fel de pasionaţi de studiu.

Chiar dacă acel adolescent miop nu era nici pe departe perfect, el avea o scară a valorilor corectă.

Teama mea este ca această scară a valorilor din societate să nu se fi alterat în timp.