duminică, 21 iulie 2019

Vacanța, timpul descoperirii de sine

Se apropie vacanța de vară. O lungă perioadă de relaxare. Am spus lungă? Nici vorbă. Vacanțele se dovedesc întotdeauna a fi mult prea scurte.

Unii dintre voi veți merge în concedii cu părinții. Prin țări străine, să vizitați castele și orașe istorice, sau în țară, la munte ori la mare. Restul timpului vi-l veți petrece pe-acasă. Prin mall-uri. Sau cu ochii în telefon.

Încercați, mai bine, să colecționați amintiri. Ele vă vor ține de cald mai târziu. Postările de pe Facebook sau Instagram nu rămân în memorie. Nici sucurile băute la mall. Concediile departe, da. Dar ele nu țin o veșnicie.

Dacă aș fi în locul vostru, la vârsta voastră, aș profita de timpul liber pentru a-mi descoperi pasiuni. Pentru a ma descoperi, cu alte cuvinte. Pentru a afla despre mine lucruri pe care încă nu le știu. Da, este foarte posibil acest lucru. Eu am aflat la aproape 40 de ani că am un talent în a pregăti dulciuri. Credeam că nu voi petrece niciodată în bucătărie un timp mai lung decât acela necesar pentru a-mi prepara un sandwich. Dar știam, încă din adolescență, că îmi place să citesc. Tot în adolescență m-am îndrăgostit de multe dintre trupele rock care îmi plac și acum. Și tot atunci am știut că îmi voi ocupa viața cu scrisul.

Pentru că adolescența este, prin definiție, vârsta descoperirii de sine. Este perioada în care învățăm să fim independenți. În care ni se conturează cel mai bine personalitatea. Și în care trebuie să ne hotărâm încotro ne vom îndrepta după ce vom fi absolvit liceul.

Este posibil ca, pe viitor, viața voastră să se dovedească a fi diferită față de cum v-o imaginați acum. Este posibil să fiți dezamăgiți de oamenii din jurul vostru. Este posibil să pierdeți prieteni și să câștigați alții. Este posibil ca, în diferite momente ale vieții, să vă simțiți singuri.

Dar ceea ce este important e ca singurătatea să nu te sperie. Să te împaci cu ea. Iar pentru asta e nevoie ca tu să fii propriul tău prieten. E nevoie ca tu să te fi descoperit deja. Să îți cunoști nevoile, să ai pasiuni care să te captiveze și care să te țină ocupat. Un om căruia îi place să citească nu se va plictisi niciodată, atâta timp cât va avea cărți la îndemână. Un om căruia îi place să scrie va ști mereu cum să își ocupe timpul. Dar, desigur, sunt atâtea și atâtea activități care vă pot deveni hobby-uri. Fie că este vorba despre un sport, despre dans, despre pictură sau modelaj, despre aeromodelism sau planorism, despre călătorii sau cățărări, despre gătit sau orice altceva.

Profitați de timpul liber și aflați-vă calea.

miercuri, 12 iunie 2019

Hărțuirea stradală contravine legii

De câte ori nu ne-am ales cu aluzii sau comentarii obscene atunci când ne plimbam pe stradă? E ceva atât de frecvent, încât ne-am obișnuit să nu mai băgăm în seamă astfel de bărbați. Există, însă, și situații peste care nu putem trece atât de ușor. Bărbați care ne urmăresc pe stradă, făcându-ne să ne fie teamă și să o luăm la fugă. Grupuri de băieți care ne agresează, inclusiv prin atingeri. Bărbați care, printre blocurile din cartiere, se exhibă în fața femeilor.

Acestea sunt mai mult decât niște situații neplăcute. Sunt fapte de hărțuire stradală,  reglementată prin Legea nr. 232/2018, care modifică Legea nr. 202/2002 privind egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi. Dacă hărţuirea sexuală era reglementată în codul penal, cu definiri destul de restrictive şi aplicabile doar în cadrul relaţiilor de muncă, hărţuirii stradale îi lipsea un cadru legislativ. Art. 37, alin. 1, din noua lege are următorul cuprins: „Constituie contravenţii şi se sancţionează cu amendă contravenţională de la 3.000 lei la 10.000 lei, dacă fapta nu a fost săvârşită în astfel de condiţii încât, potrivit legii penale, să fie considerată infracţiune”, orice comportament de hărţuire, hărţuire sexuală sau hărţuire psihologică.

De cele mai multe ori, când suntem agresate pe stradă, preferăm să trecem cu vederea. Să nu răspundem, pentru a nu-l întărâta și mai tare pe agresor. Pentru a nu-l determina să treacă la violența fizică. Dar există și astfel de cazuri. Violența fizică nu poate fi justificată prin nimic. Nici măcar prin îmbrăcămintea victimei. O femeie, la fel ca un bărbat, are dreptul să se îmbrace cum îi place. Asta nu înseamnă că dorește să fie agresată sau violată. „Am fost provocat” nu este o scuză.

Ceea ce este trist la noi, în România, este că de multe ori victimele nu sunt ajutate. Dacă, mergând prin oraș, vedem că lângă noi este agresată o fată sau o femeie, preferăm să ne prefacem că nu vedem. Nu intervenim, de frică să nu devenim noi înșine victime, sau pentru că, de fapt, suntem de acord cu agresorul. Căci, dacă victima se întâmplă să poarte o fustă mini sau un decolteu adânc, îi atribuim ei toată vina. Asta, pentru că încă facem parte dintr-o societate patriarhală. Drepturile femeilor sunt, de multe ori, niște mofturi pentru noi. Sau niște exagerări. Și o astfel de mentalitate au nu doar bărbații, ci, de multe ori, chiar femeile.

sâmbătă, 1 iunie 2019

Diriginte și elev. Dar, în primul rând, oameni

Am avut întotdeauna talent la scris. Nu o spun eu, au spus-o alții. Dar n-am fost deloc o adolescentă cuminte. Ci un soi de „brânză bună în burduf de câine”.

În primele două clase de liceu, am fost elevă la Șincai. Dirigintă ne era profesoara de română. O femeie foarte inteligentă, dar caustică. După o lucrare pe tema Zburătorului, a început să aprecieze felul în care scriam. O vreme ne-am apropiat. Mergeam cu plăcere la orele de română și nu copiam din principiu la lucrările de control și la tezele de la română. Îmi plăcea materia și învățam cu drag.
Apoi am început să fac prostii. Să lipsesc de la școală, să beau și să fumez. Diriginta și directorul au intrat în alertă. Au ajuns la concluzia că eu sunt „elementul” care face clasa de rușine. Care o trage în jos. Care strică prestigiul liceului. Și au hotărât să scape de mine.

Am fost sfătuită să mă mut la un alt liceu. Nu am avut de ales, de fapt. Am mers la Eminescu. Într-o clasă mult mai slabă și diferită din toate punctele de vedere. Dirigintă îmi era tot profesoara de română. O femeie care m-a îndrăgit din prima clipă. Care a încercat să îmi înțeleagă problemele, și nu să mă judece. Să mă ajute.

Cu prima dirigintă am rupt imediat orice legătură. Cu a doua vorbesc și în ziua de azi, la peste 20 de ani de la absolvirea liceului. Între timp am scris cărți, iar diriginta de la Eminescu a venit la toate lansările mele de carte. A vorbit în public despre mine cu cele mai frumoase cuvinte.

Până la urmă, profesorii sunt oameni. Elevii sunt oameni. Dincolo de legătura profesor-elev, există legăturile de la suflet la suflet. Iar un profesor lipsit de empatie, oricât de inteligent și de talentat ar fi, nu va rămâne o pată luminoasă în amintirea elevului devenit adult.

Dincolo de rolurile noastre în societate, dincolo de etichetele pe care ni le lipim pe frunte sau pe care ni le lipesc alții, este foarte important să nu ne pierdem sâmburele acela de empatie din suflet. Un profesor nu trebuie să își privească elevii cu sentimentul că are putere asupra lor. Trebuie să îi vadă ca oameni în formare și să îi ajute să se dezvolte frumos. Și să nu uite că rănile din adolescență nu se uită niciodată. Dar nici binele făcut atunci.

Pe când ore de educație financiară în școli?

Am regrete legate de perioada când am fost elevă. Desigur, nu am fost cea mai bună elevă din clasa mea, dar nici cea mai slabă. Am avut în general note bune, dar nu am fost o așa-zisă tocilară. În general, învățam la materiile care îmi plăceau, iar la celelalte „băgam burtologie”, cum se spune. Adică mă descurcam.

Regret că în școală nu am deprins cunoștințe de educație financiară. Nu m-a învățat nimeni cum ar fi cel mai bine să economisesc bani, cum aș putea alege cel mai avantajos credit sau cum funcționează bursa. Simt lipsa acestor cunoștințe de bază în fiecare zi. Dacă la un moment dat mi-ar trece prin minte să îmi deschid o afacere, nu aș ști de unde să încep. Nu știu cum arată un plan de afaceri sau o evidență contabilă. În general și ca să nu o mai lungesc, nu am cunoștințe financiare de niciun fel.
În școală am avut un an o materie care se numea Economie, dar care nu m-a atras deloc, pentru că textele lecțiilor erau cât se poate de anoste. Mi se părea că nu sunt deloc adaptate vârstei noastre. Se vorbea mai mult despre macroeconomie și mai puțin despre problemele cu care cetățeanul obișnuit se confruntă în viața de zi cu zi.

Am citit de curând că nici în ziua de azi nu se face educație financiară în școala românească. Încă o lacună, așadar, pe lângă cele multe pe care le are învățământul preuniversitar românesc. Eu sunt de părere că școala ar trebui să pregătească tinerii pentru viață. Tinerii din toate sferele sociale, mai deștepți sau mai puțin înzestrați, mai silitori sau mai puțin silitori, mai săraci și mai bogați, mai grași sau mai slabi. Toți cetățenii acestei țări ar trebui să aibă minime cunoștințe financiare, pentru a ști cum să își gestioneze veniturile, cum să își coordoneze viața.

Da, și îmi mai pare rău de un lucru: că nu am cunoștințe juridice. Minime. Pe care le-aș fi putut deprinde tot de la școală, dacă realitățile școlii din vremea mea erau diferite. Nu sunt diferite nici azi, cu mici excepții (cursurile de educație juridică inițiate de judecătorul Cristi Danileț, care se predau în câteva școli din țară).

Desigur, niciodată nu e prea târziu să înveți. Iar în ziua de azi accesul la informație e mai facil ca niciodată. Așa că nu disper. Doar mă gândesc că nu ar fi rău să începem să ne gândim cu adevărat la tinerii de azi și la viitorul lor. Și să facem ceva pentru ei, ceva gândit pe termen lung.

miercuri, 1 mai 2019

Pasiune, muncă, profesie

Tristețea face parte din viață, scria o prietenă pe Facebook. Da, și plictiseala face parte din viață. Și rutina. Și sila. Și sentimentul acela pe care îl ai când te trezești cu greu dimineața și te apucă greața când te gândești că te așteaptă o zi de muncă. Toate fac parte din viață. Importantă e proporția dintre sentimentele noastre pozitive și cele negative. Și ea depinde, în parte, de noi înșine.

E foarte greu să trăiești dacă nu îți place ceea ce faci. Dacă nu îți găsești  o meserie care să îți placă și căreia să fii dispus să îi aloci multă energie. Dacă ai reușit asta, e minunat. Nu înseamnă că nu vor mai fi dimineți în care nu vei avea chef să te scoli din pat și să te îndrepți spre serviciu. Dar ele vor fi mult mai rare. Și sila va trece de îndată ce te vei apuca de muncă, fiindcă ea îți va face plăcere.

Dar pentru a-ți găsi o meserie potrivită, trebuie mai întâi să te cunoști. Asta ar trebui să facă școala: să îi ajute pe tineri să se cunoască, să își descopere noi pasiuni și talente. Din păcate, în sistemul nostru de învățământ mai greu se întâmplă asta. În ultimii ani, părinții, cei cu posibilități materiale mai ales, încearcă să le ofere copiilor posibilitatea de a face cât mai multe activități în afara școlii: dans, balet, pian, pictură, diverse sporturi. Asta e bine și nu e bine, în funcție de cât timp liber le rămâne copiilor (pentru că și ei au nevoie de timp liber, de timp pentru joacă), de cât de obositoare sunt aceste activități, care se adaugă efortului depus la școală și de câtă plăcere îi face copilului să le practice (dacă vezi că nu îi place să danseze, nu îl vei chinui ani de zile ducându-l la cursuri de dans, ci îi vei alege o altă activitate, în funcție de preferințele lui).

Este important să vă găsiți o pasiune. Sau, mai bine, mai multe. Ceva ce să faceți cu plăcere. Pasul al doilea va fi să vă gândiți în ce profesie va putea fi integrată această pasiune. Pentru că, la un moment dat, va trebui să vă câștigați pâinea. Și nu e adevărat că trebuie neapărat să vă găsiți o meserie bănoasă. Banii sunt importanți, ei îți asigură confortul vieții, dar e un calvar să faci, timp de opt ore, cinci zile pe săptămână, ceva ce nu îți place. Vei ajunge să îți urăști jobul și să te urăști pe tine însuți. Vei fi nefericit.

duminică, 7 aprilie 2019

Să învățăm să ne iubim pe noi înșine

Cu toții avem eșecuri în viață. Chiar și oamenii de succes pe care îi admirăm și care ne motivează au avut, la rândul lor, eșecuri. Important este însă cum le gestionăm. Unii își tratează eșecurile ca pe niște lecții de viață. „Am greșit, dar am învățat ceva din asta. Data viitoare voi ști mai bine cum să procedez”, își spun acești oameni. Alții suferă mai mult și trag concluzii defavorabile lor: „nu sunt în stare de nimic”, „sunt un ratat”. Acești din urmă oameni vor renunța să mai încerce și vor deveni neîncrezători în puterile proprii, vor deveni mai temători și mai fragili. Ceea ce determină aceste diferențe de percepție sunt factorul genetic, dar mai ales educația, felul în care am fost crescuți și, nu în ultimul rând, societatea.

Uneori, te uiți în oglindă și spui: „Ce urâtă sunt!”. Alteori, îți dai seama că ai greșit un exercițiu la matematică și spui: „Sunt un prost.” Dar dacă un prieten al tău ar fi făcut aceeași greșeală, tu în niciun caz nu te-ai fi gândit că el e prost. Ți-ai fi spus doar: „A greșit, nu a fost suficient de atent. Se mai întâmplă.” De fapt, atunci când ne biciuim în propria noastră minte cu afirmații dure, sau chiar când le spunem cu voce tare, dorim ca cei de lângă noi să ne convingă că ele sunt false. Că, de fapt, suntem frumoși, că suntem inteligenți și că merităm să fim apreciați. Dar de multe ori cei de lângă noi nu știu că noi avem o părere atât de proastă despre noi înșine sau, chiar dacă știu, nu se pricep să ne ajute. Uneori, însă, chiar și o îmbrățișare e suficientă.

Un astfel de comportament ne face dependenți. Ar trebui ca noi înșine să știm să ne gestionăm propriile angoase, în loc să ne așteptăm ca cei din jurul nostru să ne ajute mereu. Trebuie să ne putem privi în oglindă și să vedem că suntem frumoși. Să ne amintim câte fapte generoase am făcut în ultimul timp. Câți prieteni am ajutat cu o vorbă bună. Câte glume inteligente am făcut. Cât de frumos am scris un eseu la școală sau am prezentat o lecție în fața clasei. Trebuie să ne gândim mai mult la faptele noastre pozitive și să încetăm să ne amintim doar eșecurile. Nu suntem perfecți, dar nimeni nu este. Iar prietenii noștri ne văd altfel decât ne vedem noi, pentru că ei ne iubesc. Asta este esența: să învățăm să ne iubim noi înșine. Să ne descoperim cu toate calitățile noastre, nu doar cu defectele inerente.

duminică, 17 martie 2019

Adolescenții de ieri

Cred că îmbătrânesc. Bine, după standardele adolescenților ar fi trebuit să mă pensionez de mult, eventual să stau închisă în casă și să aștept să mă ia doamna cu coasa. De vreme ce am împlinit 40 de ani, e clar că nu mai am mult de trăit.

Ideea e că îmi amintesc tot mai mult despre adolescența mea. Dar poate că e din cauză că mai nou ascult un pst de radio unde se difuzează muzică de acum 20-25 de ani. Muzica pe care o urmăream în adolescență la MTV, la scurtă vreme după ce ai mei cumpăraseră primul televizor color.

Când eram în clasa a V-a, unii doar puțin mai în vârstă decât mine au murit împușcați la revoluție. În anii ‘90, urmele comunismului erau adânci în România, dar apăreau și primele semne de liberalizare. Atunci s-au deschis primele firme unde puteai să mergi să îți înregistrezi casete. Prima mea casetă cu muzică era cu o selecție de piese pe care nu eu le alesesem – nu cunoșteam altă muzică străină în afară de Al Bano și Romina Power – și care conținea, printre altele, piesa trupei Europe, „Carrie”.

Melodia aceasta am auzit-o acum la radio, și a fost ca un ciocan în cap. Am ascultat caseta aceea, prima mea casetă, de sute de ori. O știam pe de rost. Aveam un casetofon cu leduri, care mă fascina. Noaptea ascultam muzică în pat și beculețele colorate diferit se aprindeau aleatoriu, ca într-o feerie. Banda casetei se prindea uneori în casetofon și trebuia derulată cu un creion. În timp, am învățat să reparăm benzile rupte, cu bandă scotch.

Apoi a apărut televiziunea prin cablu. Și, odată cu ea, MTV-ul. MTV-ul a fost pentru noi, ca fenomen, cam ce e Facebook-ul azi pentru majoritatea oamenilor. Stăteam lipită de televizor, în vacanțe, de dimineața până seara. Mă uitam la videoclipuri și cântam cât mă țineau plămânii. Nu era vorba doar despre muzică, era vorba despre contactul cu Occidentul, cu moda de acolo, despre primele noțiuni despre dragoste și sex. MTV-ul era o școală. O școală mai interesantă decât școala la care mergeam cinci zile pe săptămână. Și de unde reflexele comuniste nu dispăruseră.

Internetul nu exista atunci. Ne uitam, însă, la Dallas, prima soap opera la care românii au avut acces. Un serial interminabil despre niște petroliști și fermieri din Texas, complicata familie Ewing, cu și mai complicata lor viață amoroasă. Apoi a apărut Sclava Isaura, prima telenovelă de pe la noi, care a rupt gura târgului. Se rupea cămașa, de plâns și tristețe, pe toate gospodinele. Dar atunci nu doar gospodinele se uitau la așa ceva, ci familii întregi, reunite în jurul singurului televizor din casă.

Pe urmă am mai evoluat și ne-am uitat cu religiozitate la Twin Peaks. Sâmbăta seara, frumoasa Laura Palmer și ciudată Doamnă cu butucul ne aduceau în fața televizoarelor, unde tremuram de emoție și frică. Părinții mei mă țineau de mână, dar nu aș fi ratat un episod pentru nimic în lume.

Nu sunt nostalgică. Sunt convinsă că adolescenții de azi își vor aminti cu aceeași emoție despre Facebook și Instagram peste vreo 20 de ani. Nu spun că „pe vremea mea” a fost mai bine decât acum. Nu cred asta. Sunt doar niște flashuri pe care am vrut să le împărtășesc cu cei care nu au prins acele vremuri. Și care, poate, sunt vremurile adolescenței părinților lor.