luni, 6 august 2018

Când oamenii buni nu fac nimic

În şcolile româneşti, cel mai rău lucru care ţi se poate întâmpla este să fii diferit. Dacă eşt prea scund, prea gras, prea efeminat sau prea “moale”, rişti să fii exclus din grup. Cel puţin atât. Dar, de cele mai multe ori, „pedeapsa” e mai mare. Colegii “cool” vor începe să te tachineze, să te lovească, să îţi umble în ghiozdan, să te hărţuiască pe Internet. Şi toate astea, doar pentru că, sub un aspect sau un  altul, nu eşti la fel ca ei.

Fenomenul de bullying cunoaşte o amploare îngrijorătoare în România. Conform unui studiu al organizaţiei “Salvaţi Copiii” din 2016, 37% dintre copiii participanţi la chestionar au afirmat că s-au răspândit zvonuri umilitoare şi denigratoare în şcoală despre ei, 84% dintre copii spus că au fost martorii unei situaţii în care un copil ameninţă un altul, 80% a uneia în care un copil este umilit de alt copil, iar 78% au asistat la situaţii repetate în care un copil era îmbrâncit şi lovit uşor de către alţi copii. (Sursa, aici: http://www.mediafax.ro/social/bullying-ul-un-fenomen-in-crestere-in-scoala-romaneasca-ne-crestem-copiii-cu-palma-la-fund-cu-etichete-puse-in-frunte-3-din-10-elevi-sunt-amenintati-cu-bataia-de-colegi-16760675).

O treime din elevi sunt ameninţaţi cu bătaia de colegii lor, arată studiul. Cercetarea se opreşte şi asupra motivelor care îi fac pe elevi să devină agresori. Aflăm, astfel, că cei mai mulţi dintre ei provin dintr-un mediu familial complicat, violent – fizic sau emoţional – şi că agresorii vor deveni, în timp, infractori.

Problema în micile comunităţi – de elevi, în cazul de faţă – este că prea puţini colegi aleg să se solidarizeze cu victimele. Chiar dacă unii tineri au capacitatea de a realiza că violenţa asupra colegilor mai slabi nu este un lucru corect, de cele mai multe ori ei asistă pasivi la bullying. Aceşti tineri ar trebui să aibă curajul de a se solidariza cu victimele, de a le lua apărarea, de a spune ceea ce cred, de a-şi face auzită vocea. Faptul că tu permiţi ca un coleg să fie umilit sau lovit nu te face cool, ci te face complice al unui viitor infractor. Ţine minte: „Pentru ca răul să triumfe, este suficient ca oamenii buni să nu facă nimic.” (Edmund Burke)

Lumea aceasta este astfel constuită încât niciun om să nu fie la fel ca celălalt. Fiecare dintre noi avem calităţi şi defecte, puncte tari şi slăbiciuni. Ba, de multe ori, ceea ce unuia i se pare a fi un defect, altul o să îl considere o calitate. Ceea ce ne face să putem convieţui sunt respectul faţă de celălalt şi empatia – capacitatea noastră de a ne imagina ceea ce simte celălalt. Trebuie să apreciem diversitatea acestei lumi şi să ne gândim că, dacă toţi am fi la fel, viaţa ar fi extrem de plictisitoare. Băiatul bleg din fundul clasei poate că va deveni un cercetător renumit. Fata grasă de la geam poate că va fi cândva diriginta copilului tău. Colegul cu un mic handicap poate că va fi un informatician căutat de multe firme peste câţiva ani. Poate că ceea ce îţi spun eu acum ţi se pare ficţiune, dar peste câţiva ani – zece, douăzeci – când te vei întâlni din nou cu foştii colegi, îmi vei da dreptate. Şi atunci vei regreta faptul că ţi-ai agresat colegii sau că ai asistat la scene de violenţă fără să spui nimic. Dar va fi prea târziu, pentru că acei colegi agresaţi vor fi suferit deja extrem de mult.

vineri, 20 iulie 2018

Adolescenţa, această vârstă haotică

Nimic nu îi sperie pe părinţi mai mult decât faptul că al lor copil devine adolescent. Vârsta aceasta, care presupune schimbări majore în dezvoltarea creierului şi în plan hormonal, îi face pe tineri să fie atât de debusolaţi, să se comporte atât de haotic, încât de multe ori părinţii nu ştiu cum să gestioneze situaţia. În această perioadă, se întâmplă adesea ca părinţii să îl găsească pe copilul lor nesuferit şi obraznic, iar el, la rândul său, să ajungă să aibă sentimente negative faţă de părinţi, considerându-i cicălitori, neînţelegători şi chiar rău intenţionaţi.

De multe ori, puntea comunicării între generaţii se rupe, nervii şi frustrările împiedică părţile să ajungă la un compromis, tânărul se îndepărtează de familie, iar părinţii devin disperaţi şi neputincioşi. În cazul în care această situaţie persistă, este recomandabil să fie cerut sfatul unui specialist. Un psiholog bun va sfătui familia cum să gestioneze diferitele situaţii de criză, însă greul tot pe umerii părinţilor va rămâne.

Adolescenţa este o perioadă de trecere de la copilărie la maturitate, în care tânărul dobândeşte nevoia de independenţă faţă de părinţi şi nevoia de a se integra într-un nou grup social. Nu este recomandabil ca libertatea să îi fie îngrădită total şi să îi fie stopate aceste două tendinţe, pentru că el se va încăpăţâna, se va revolta şi ar puteasă ia decizii proaste. Totuşi, nici o libertate totală nu este bună, dat fiind că lumea de azi prezintă numeroase pericole pentru tineri. La vârsta adolescenţei, căutăm satisfacţii rapide, căutăm activităţi care nu necesită un efort mare şi care ne recompensează imediat. În plus, creierul adolescenţilor nu este suficient dezvoltat, astfel încât ei nu pot aprecia corect consecinţele propriilor fapte. Aşa încât o supraveghere discretă şi o îndrumare inteligentă este de preferat. Ce e drept, linia fină dintre prea multă şi prea puţină libertate este greu de urmat chiar şi pentru cei mai bine intenţionaţi părinţi. Este bine, însă, să îi spunem copilului că îi este permis să facă greşeli, pentru că din greşeli va învăţa, şi să îl încurajăm ca, atunci când greşeşte, să vină să ne spună.
Desigur, dacă o face, vom încerca să îl înţelegem, nu să îl tragem imediat la răspundere sau să îi repetăm enervantul „ţi-am spus eu!”. De asemenea, este recomandabil să nu oferim sfaturi copilului decât atunci când acesta ni le cere. Tânărul doreşte să se descurce singur, este la vârsta la care îşi încearcă aripile, iar sfaturile noastre oferite prea des pot fi interpretate ca o cicăleală. Riscul este ca adolescentul pur şi simplu să nu mai fie atent la ce îi spunem, iar altădată să se ferească a mai purta o conversaţie profundă cu noi.

marți, 17 iulie 2018

Cum învăţăm în vacanţă?

E vară, e soare, e vacanţă. Ce ar trebui să facă elevii? Ce vor ei, ar replica, probabil, elevii înşişi. Şi, desigur, ar avea dreptate. Cu câteva nuanţe.

Mintea adolescenţilor este ca un burete care absoarbe din jur tone de informaţii. De cele mai multe ori, ei sunt nevoiţi să aboarbă lecţiile din clasă şi din manuale. În vacanţă, însă, ei doresc să se odihnească, să se relaxeze, să se distreze. Şi chiar asta trebuie să facă. Însă nu înseamnă că, distrându-se, nu pot învăţa în continuare.

Dacă aş fi din nou adolescent, cel mai mult mi-aş dori ca în vacanţa de vară să călătoresc în străinătate. Să-mi iau rucsacul şi să plec în lume. Aş putea alege excursiile organizate sau aş putea, pur şi simplu, să explorez ţări în care nu am mai călătorit până acum. Călătoriile sunt cel mai plăcut mod de a acumula cunoştinţe. Dacă cunoşti măcar o limbă străină, la nivel de conversaţie, şi dacă ai un telefon, pentru a putea accesa hărţi, este imposibil să nu te descurci. Desigur, nu orice tânăr îşi poate permite să călătorească. Unii au o situaţie financiară precară. Dar chiar şi în astfel de cazuri se pot găsi soluţii, cu cazare la alţi tineri acasă, spre exemplu. În orice caz, reţelele sociale şi proiectele şcolare internaţionale oferă tinerilor români o deschidere nebănuită, şi lor le este astăzi mai uşor ca oricând să îşi facă prieteni în alte ţări.

Cel mai potrivit mod de a cunoaşte o cultură străină este să stai de vorbă cu oamenii. Să te amesteci cu localnicii, să locuieşti cu ei, să vorbeşti cu ei, să vizitezi locurile pe care ei le frecventează, şi nu doar obiectivele turistice pe care le găseşti prin ghiduri. Sigur, nici ghidurile turistice nu sunt de lepădat: când mergi într-un oraş străin, ar trebui să ai deja o idee despre principalele atracţii din repsectiva localitate, despre ocupaţiile localnicilor şi despre obiceiurile lor.

Nu este important ce ţară alegi să vizitezi. Orice cultură are de oferit o grămadă de lucruri interesante şi frumoase. Va fi o provocare şi un deliciu să descoperi lucrurile care te apropie de acei oameni, dar şi lucrurile pe care ei le fac, le gândesc sau le spun diferit. Totuşi, asigură-te că nu mergi într-o zonă periculoasă, măcinată de războaie sau conflicte interne ori de ameninţări naturale.

Dacă vei opta pentru o excursie în străinătate, vara ţi se va părea mai lungă, mai interesantă, iar perspectiva ta asupra lumii va începe să se schimbe. Vei învăţa mai multe despre diversitate, despre toleranţă, abilităţile tale de comunicare se vor îmbunătăţi şi, nu în ultimul rând, vei deveni mai curios faţă de lumea din jur. Iar a fi curios este primul pas spre înţelepciune.

vineri, 13 iulie 2018

Găsirea unui loc de muncă – semnul de întrebare al fiecărui absolvent

Se ştie, coşmarul fiecărui absolvent este găsirea unui loc de muncă. Perioada aceea moartă, în care nici nu mai eşti elev, dar nici nu te-ai îndreptat spre o facultate, când ai dori să începi să munceşti şi să câştigi primii tăi bani, dar nimeni nu vrea să te angajeze, este de-a dreptul deprimantă.
Singura ta şansă este să te înregistrezi la Agenţia Judeţeană pentru Ocuparea Forţei de Muncă, măcar ştii că vei primi câţiva lei lunar. În condiţiile în care, în România, şcoala este prea puţin adaptată nevoilor pieţei de muncă, găsirea unui job poate fi cu adevărat o problemă pentru un tânăr.
Şcolile duale, despre care s-a vorbit atât, sunt, de cele mai multe ori, doar un vis.
Şcolile profesionale au dispărut. Chiar şi absolvenţii de facultate sunt nevoiţi, de multe ori, să lucreze în domenii diferite de cele în care s-au specializat. Şi totuşi, în ultima vreme începe să fie ceva mai bine.
De fapt, binele porneşte de la ceva rău: migraţia în masă a românilor peste hotare, în căutarea unei atmosfere mai respirabile şi a unor salarii decente. Agenţii economici din ţară se confruntă tot mai mult cu lipsa forţei de muncă, motiv pentru care devin mai flexibili.
Mulţi dintre ei recurg la soluţia calificării angajaţilor la locul de muncă. Mai exact, ei angajează persoane fără experienţă şi fără şcolarizare în domeniu, şi acceptă ca o vreme aceste persoane să fie mai puţin productive, timp în care ele se califică muncind. Este o investiţie pe termen lung, cu avantaje şi dezavantaje.
Avantajele ar fi că aceşti agenţi economici îşi găsesc mai uşor personal şi că angajaţii învaţă să lucreze conform cerinţelor respectivului agent economic, fără să aducă în spate obiceiuri nesănătoase dobândite, eventual, la un alt loc de muncă.
Printre dezavantaje s-ar număra eficienţa mai redusă, la început, şi pericolul ca alte firme din acelaşi domeniu să profite, oferind angajaţilor deja calificaţi un job mai atractiv. Vestea bună este că agenţii economici, de voie, de nevoie, se adaptează. Iar asta este în beneficiul oamenilor.
Pe de altă parte, greul nu ar trebui să cadă doar pe spatele firmelor, ci ar fi necesar ca în România să existe şcoli care să califice tinerii în diferite meserii, cerute pe piaţa muncii. Pentru aceasta, ar trebui să existe o strânsă colaborare între Ministerul Educaţiei, prin Inspectoratele Şcolare Judeţene, şi agenţii economici din fiecare judeţ, pentru a lua naştere aşa-zisele şcoli duale. Desigur, bine ar fi să existe o politică la nivel naţional, de resuscitare a vechilor şcoli de meserii, duse la dispariţie tot prin decizii guvernamentale, greu calificabile.

joi, 12 iulie 2018

M-am întâlnit cu Piersicuţa

Am fost o elevă bună. Foarte bună la câteva materii, aşa şi aşa la altele. Îmi plăceau limba şi literatura română, literatura universală, limbile străine. Nu îmi plăceau chimia şi fizica.

La fizică, atâta timp cât am urmat un profil real, aveam mereu media 5. Era ca un blestem de care nu puteam să scap. O singură dată, în viaţa mea de elevă, am rămas corigentă. S-a întâmplat în trimestrul al doilea din clasa a X-a, la chimie organică.

La chimie ni se schimbau mereu profesorii. Poate de aceea nu am priceput, până în clasa a X-a, regulile de bază ale scrierii formulelor. Când aveam teste, fie copiam, fie scriam formulele aproape la întâmplare. Am meritat să rămân corigentă, chiar eram pe dinafară.

În clasa a X-a am avut o profesoară tare frumoasă. Colegii băieţi îi spuneau “Piersicuţa”, pentru că avea un ten perfect, rozaliu şi pufos. După cum vă puteţi da seama, a fost destul de strictă cu noi, dar nu am blamat-o niciodată. Eram conştientă că are tot dreptul să îmi dea note mici. În plus, zâmbea aşa de frumos, încât nu mă puteam supăra pe ea.

În trimestrul al treilea m-am pus la punct cu chimia organică şi am obţinut o medie onorabilă. Aşa că am trecut clasa cu bine. În anul următor, iar ni s-a schimbat profesoara.

După ce am absolvit facultatea, am revenit în oraşul natal. Pe stradă mă întâlneam frecvent cu “Piersicuţa”. O salutam, dar nu ne opream niciodată să vorbim. Eram sigură că nu mă mai ţine minte. Când îţi trec prin  viaţă sute de elevi, e greu să-i mai ştii pe toţi.

Anul trecut ne-am întâlnit iar, şi de data asta m-a oprit să vorbim. M-a rugat să o iert pentru ce mi-a făcut, spunându-mi că era tânără şi nesăbuită. Am fost foarte surprinsă să aflu nu doar că mă ţinea minte, dar că avea şi mustrări de conştiinţă din cauza mea. Am asigurat-o că nu am urât-o niciodată şi că lecţia ei mi-a prins bine. “Piersicuţa” rămăsese la fel de frumoasă.

De abia atunci, după întâlnirea de anul trecut, am realizat că purtasem atâta vreme o piatră pe suflet. A fost nevoie de un zâmbet şi de o părere de rău ca ea să dispară. Nicodată nu e prea târziu pentru asta.

miercuri, 11 iulie 2018

Vreau o ţară de adolescenţi

În urmă cu câteva zile, un grup de elevi de la Colegiul Național “Samuel von Brukenthal“, împreună cu un profesor, au ieşit în curtea şcolii, în timpul orei de istorie, şi au participat la un protes. Întrucât curtea este situată chiar în preajma sediului PSD Sibiu, unde de mai multe luni se desfăşoară protestul celor de la Vă Vedem din Sibiu, gestul elevilor a fost interpretat ca având conotaţii politice. Apoi, alţii au crezut că protestul elevilor era legat de decizia ministrului educaţiei de a reduce fondurile alocate unor universităţi de prestigiu din ţară. Se pare, însă, că profesorul implicat ar fi un pedagog din Elveţia, care a dorit să le arate elevilor cum funcţionează democraţia. Una dintre elevele implicate a precizat şi că ea şi colegii ei au profitat de moment pentru a protesta împotriva situaţiei politice din România, dar fără a afişa sau a striga vreun mesaj în acest sens.

Iniţiativa pedagogului elveţian este salutară. Tinerii trebuie să ştie că au dreptul să îşi exprime părerea, că au puterea de a schimba lucrurile care nu le plac în societate sau în mediul politic, că trebuie să se implice în buna funcţionare a democraţiei. Mai ales în aceste momente, în care iliberalismul are tot mai mulţi adepţi în Europa, este timpul să ne mobilizăm. Este timpul să ne aducem aminte că democraţia nu este veşnică şi că libertatea noastră nu este un drept câştigat pentru toată viaţa. Că toate acestea să păstrează prin luptă. Iar lupta implică informarea zilnică, votul, dar şi alte forme de manifestare a libertăţii de exprimare, cum ar fi petiţiile, audienţele, protestele.
Toate acestea se deprind prin educaţie. Iar educaţia se face încă din copilărie şi adolescenţă. Adolescenţii au un simţ foarte ascuţit al dreptăţii. Câd îi faci o nedreptate unui adolescent, el reacţionează imediat. Acest simţ se toceşte mai târziu, la majoritatea oamenilor. Apar, în schimb, conformismul, lehamitea, sentimentul de inutilitate, dezgustul, saturaţia. Adolescenţii, însă, sunt idealişti şi sunt gata să lupte pentru principii. Ei au o energie debordantă şi o curăţenie sufletească încă nealterată. Prea puţine dezamăgiri i-au afectat în scurta lor viaţă şi prea lung e timpul dinaintea lor, pentru a nu-şi folosi toată puterea spre a-şi face viitorul mai bun. Ei, însă, au alternative : dacă văd că nu au şanse să îşi facă un viitor bun aici, vor pleca să şi-l caute în altă parte. Noi, adulţii, noi, societatea, trebuie să îi convingem să rămână.

Mi-aş dori ca România să fie o ţară de adolescenţi. Mi-aş dori ca idealismul, energia şi simţul dreptăţii să ne guverneze. Mi-aş dori să facem mai des exerciţii precum pedagogul elveţian, exerciţii la care să participăm cât mai mulţi adolescenţi şi adulţi. Şi poate că atunci am avea o şansă să îi convingem pe tineri să nu mai plece.

luni, 9 iulie 2018

Educaţia din clasă, educaţie pentru viaţă

Nu e suficient ca părinţii să te pregătească pentru viaţă. Şcoala ar trebui să te pregătească pentru viaţă. Pentru viaţa reală, în care, în curând vei ajunge să te zbaţi singur.

Mi-ar plăcea ca la liceu să se studieze materii care pregătesc tinerii pentru viaţă. Pentru viaţa în societate şi pentru viaţa intimă. Spre exemplu, câteva noţiuni de bază privind funcţionarea economiei le-ar fi utile nu numai pentru înţelegerea anumitor decizii luate la nivel naţional sau local şi care îi afectează direct, ci şi pentru gestionarea bugetului propriu sau al familiei. Apoi, câteva noţiuni de drept i-ar ajuta, de asemenea, să se descurce în hăţişul de legi, să cunoască rolul şi prerogativele instituţiilor statului şi ale celor europene. Asta i-ar face mai greu de manipulat. Tot împotriva manipulării, tinerii ar trebui să capete câteva noţiuni despre jurnalism, despre verificarea informaţiei, despre diferenţa dintre informaţie şi opinie. Nu mă refer aici la cursuri complete de economie, drept şi jurnalism, ci la o introducere în aceste materii, făcută pe înţelesul lor, astfel încât să le trezească interesul şi curiozitatea. Doar aşa am putea construi o societate formată din cetăţeni, adică de oameni ai cetăţii, conştienţi şi interesaţi de problemele comunităţii.

Ar fi, apoi, foarte necesare orele de igienă şi cele despre sănătatea reproducerii. Nu toţi copiii primesc aceste noţiuni în familie, unii părinţi se jenează să deschidă astfel de subiecte, iar cei care au de suferit sunt adolescenţii. Ei sunt în perioada de formare, şi dacă acum nu învaţă că trebuie să se spele pe dinţi în mod regulat, nu o vor face niciodată. Pe de altă parte, adolescenţii fac sex, dacă ei vor asta, indiferent dacă părinţii sau profesorii îi aprobă sau nu. Prin urmare, ceea ce adulţii pot să facă pentru ei este să îi înveţe să se ferească de sarcinile nedorite şi de bolile cu transmitere sexuală. Evitarea discuţiei despre aceste subiecte, pudibonderia, acuzele nu ajută la nimic.

Orele de dirigenţie, deşi de multe ori nu sunt luate în serios, mi se par foarte importante. Este momentul în care elevii pot vorbi despre problemele care îi frământă. Despre neînţelegerile cu profesorii, despre greutăţile de acasă, despre faptul că nu înţeleg o anumită materie, despre dorinţa lor de a organiza un bal sau alte evenimente distractive ori extracurriculare.

Am avut, în liceu, la limba franceză, o profesoară care, de fiecare dată când venea la oră, umplea două table cu exerciţii, la care lucram timp de o oră. La finalul orei, ne saluta şi pleca. Niciodată nu ne întreba ce mai facem, ce probleme ne frământă sau ce am făcut în vacanţă. Niciodată nu zâmbea, niciodată nu glumea cu noi. Ne dispreţuia şi o dispreţuiam. În timpul cât mi-a fost profesoară, am uitat toată franceza pe care o ştiam. Nu pentru că ea nu ar fi ştiut franceză, ci pentru că nu ştia sau nu voia să se apropie de noi. Nu ştia să se facă plăcută. Prin urmare, plecam de la orele ei de câte ori puteam. Apropierea umană dintre profesor şi elev este extrem de importantă pentru acesta din urmă. De multe ori, elevul iubeşte sau urăşte o materie pentru că iubeşte sau urăşte profesorul care i-o predă. Relaţia apropiată sufleteşte este cu atât mai necesară când vorbim despre un diriginte.

Ştiu că toată lumea îşi dă cu părerea despre cum ar trebui să funcţioneze sistemul de educaţie în România. Şi mai ştiu că părerile nu sunt ascultate. În loc să mergem înspre bine, mergem înspre tot mai rău. Mai primim un manual de sport, mai scad salariile profesorilor, mai numărăm şcolile cu WC în curte şi aşa mai departe. Apoi ne amintim de rezultatele slabe de la examenele naţionale şi acuzăm profesorii că nu îşi fac treaba şi elevii că nu învaţă suficient. Sigur, fiecare îşi are partea lui de responsabilitate. Dar să nu uităm că peştele de la cap se împute. Şi atâta timp cât vom avea miniştri ai educaţiei care nu s-au ocupat aşa cum trebuie nici măcar de propria educaţie, nu văd cum s-ar putea ocupa eficient de educaţia altora.