duminică, 17 martie 2019

Adolescenții de ieri

Cred că îmbătrânesc. Bine, după standardele adolescenților ar fi trebuit să mă pensionez de mult, eventual să stau închisă în casă și să aștept să mă ia doamna cu coasa. De vreme ce am împlinit 40 de ani, e clar că nu mai am mult de trăit.

Ideea e că îmi amintesc tot mai mult despre adolescența mea. Dar poate că e din cauză că mai nou ascult un pst de radio unde se difuzează muzică de acum 20-25 de ani. Muzica pe care o urmăream în adolescență la MTV, la scurtă vreme după ce ai mei cumpăraseră primul televizor color.

Când eram în clasa a V-a, unii doar puțin mai în vârstă decât mine au murit împușcați la revoluție. În anii ‘90, urmele comunismului erau adânci în România, dar apăreau și primele semne de liberalizare. Atunci s-au deschis primele firme unde puteai să mergi să îți înregistrezi casete. Prima mea casetă cu muzică era cu o selecție de piese pe care nu eu le alesesem – nu cunoșteam altă muzică străină în afară de Al Bano și Romina Power – și care conținea, printre altele, piesa trupei Europe, „Carrie”.

Melodia aceasta am auzit-o acum la radio, și a fost ca un ciocan în cap. Am ascultat caseta aceea, prima mea casetă, de sute de ori. O știam pe de rost. Aveam un casetofon cu leduri, care mă fascina. Noaptea ascultam muzică în pat și beculețele colorate diferit se aprindeau aleatoriu, ca într-o feerie. Banda casetei se prindea uneori în casetofon și trebuia derulată cu un creion. În timp, am învățat să reparăm benzile rupte, cu bandă scotch.

Apoi a apărut televiziunea prin cablu. Și, odată cu ea, MTV-ul. MTV-ul a fost pentru noi, ca fenomen, cam ce e Facebook-ul azi pentru majoritatea oamenilor. Stăteam lipită de televizor, în vacanțe, de dimineața până seara. Mă uitam la videoclipuri și cântam cât mă țineau plămânii. Nu era vorba doar despre muzică, era vorba despre contactul cu Occidentul, cu moda de acolo, despre primele noțiuni despre dragoste și sex. MTV-ul era o școală. O școală mai interesantă decât școala la care mergeam cinci zile pe săptămână. Și de unde reflexele comuniste nu dispăruseră.

Internetul nu exista atunci. Ne uitam, însă, la Dallas, prima soap opera la care românii au avut acces. Un serial interminabil despre niște petroliști și fermieri din Texas, complicata familie Ewing, cu și mai complicata lor viață amoroasă. Apoi a apărut Sclava Isaura, prima telenovelă de pe la noi, care a rupt gura târgului. Se rupea cămașa, de plâns și tristețe, pe toate gospodinele. Dar atunci nu doar gospodinele se uitau la așa ceva, ci familii întregi, reunite în jurul singurului televizor din casă.

Pe urmă am mai evoluat și ne-am uitat cu religiozitate la Twin Peaks. Sâmbăta seara, frumoasa Laura Palmer și ciudată Doamnă cu butucul ne aduceau în fața televizoarelor, unde tremuram de emoție și frică. Părinții mei mă țineau de mână, dar nu aș fi ratat un episod pentru nimic în lume.

Nu sunt nostalgică. Sunt convinsă că adolescenții de azi își vor aminti cu aceeași emoție despre Facebook și Instagram peste vreo 20 de ani. Nu spun că „pe vremea mea” a fost mai bine decât acum. Nu cred asta. Sunt doar niște flashuri pe care am vrut să le împărtășesc cu cei care nu au prins acele vremuri. Și care, poate, sunt vremurile adolescenței părinților lor.

vineri, 15 februarie 2019

Răbdare! Mâine va fi mai bine

Adolescența este una dintre cele mai dure perioade ale vieții. Sau poate bătrânețea este, dar atunci avem măcar avantajul experienței. Am apucat să învățăm cum să îndurăm loviturile. În adolescență, însă, suntem cruzi. Șocurile le resimțim la maximă intensitate.

Uneori, loviturile ne pot doborî. Mai ales dacă simțim că suntem singuri și neînțeleși. Mai ales dacă nu avem cu cine să comunicăm. Sau dacă nu avem pe cineva care să ne facă să ne dorim să comunicăm.

O notă proastă la un examen. Faptul că nu reușim să ne integrăm. Prieteni care ni se pare că nu ne sunt loiali. O iubire care ni se refuză. Toate sunt posibile motive de a ne simți răniți. De a suferi, de a cădea, într-un final, în depresie.

Dar sfârșitul lumii nu e aici. O vorbă înțeleaptă spune că, atunci când ți se pare că nu mai poți, încearcă să mai reziști puțin și vei vedea că poți îndura mai mult decât ți-ai închipuit. Oricât de mare este durerea, ea va trece la un moment dat. Poate că nu o vom uita, dar ea nu va mai fi acută.
Va rămâne ascunsă undeva, într-un colțișor al sufletului, și ne vom aduce aminte de ea doar uneori, în momente de mare tristețe sau de mare bucurie. Ei i se vor adăuga alte suferințe, alte dezamăgiri, alte sentimente negative. Timpul le aduce pe toate. Și le vindecă pe toate.

Nu va fi deloc ușor. Dar este important să știm că va fi mai puțin greu cu fiecare zi care trece. În fiecare zi ne vom simți cu un milimetru mai bine. Trebuie doar să ne aducem aminte mereu că, indiferent de greutățile care ne stau în cale, suntem ființe prețioase, care merităm să fim apreciate și iubite. Și să nu uităm să ne iubim noi înșine. Pentru că o notă proastă sau o umilință suferită în clasă nu înseamnă că suntem lipsiți de valoare. Fiecare dintre noi trece prin momente dificile, chiar dacă nu recunoaște asta în public. Iar cele mai zâmbitoare persoane, cele care par sigure pe ele, sunt de multe ori cele mai chinuite.

Așa că e momentul să ridicăm capul sus, să inspirăm adânc și să pornim mai departe cu pas hotărât. Colegii de școală nu vor fi întotdeauna lângă noi, iubirile vin și trec, relațiile se schimbă uimitor după finalizarea liceului, odată cu maturizarea noastră și cu schimbarea mediului. Trebuie doar să avem răbdare cu noi înșine și cu ceilalți.

sâmbătă, 19 ianuarie 2019

Rezoluția și cititul

Sunt curioasă câți dintre elevii de azi și-au propus, ca rezoluție pentru noul an, să citească mai mult. Eu mi-am propus asta, dar eu nu mai sunt elevă. Îmi amintesc, însă, din vremea liceului, romanul ascuns sub manualul de istorie sau geografie, din care citeam cu nesaț, curioasă să aflu finalul. Mereu mi se părea că nu am timp suficient pentru citit.

Nu prea mai am contact cu școala, dar știu că la orele de limbă și literatură română se studiază destul de vag scriitorii contemporani. Și totuși, v-aș îndemna să vă faceți curaj și să cumpărați (sau să împrumutați de la bibliotecă) cărți ale scriitorilor contemporani.

Dacă vreți să faceți alegeri corecte, este suficient să vă documentați puțin pe Internet, să vedeți cam cum este cotat fiecare nume în parte. Dar, pe de altă parte, fiind și foarte tineri, s-ar putea ca gusturile și așteptările voastre să nu coincidă cu cele ale criticii.
Totodată, specialiștii spun că, mai ales în perioada de formare, este bine să citim orice. Cu alte cuvinte, chiar dacă nu citim numai literatură de calitate, ceea ce lecturăm va contribui într-un mod pozitiv la dezvoltarea noastră ca viitori adulți.

Așadar, liber la scrierile siropoase și la cele cu vampiri! Nu uitați, însă, că va veni un moment în care va trebui să treceți de acest stadiu și să începeți să citiți scrieri mai serioase. Momentul acela, totuși, îl veți alege voi.

De ce recomand scrierile contemporanilor? Pentru că e mult mai probabil să vă regăsiți în ele. Aceste cărți sunt scrise cu limbajul de azi, fără arhaisme supărătoare, tratează lumea de azi (nu neapărat, dar de obicei; regăsim și trecutul apropiat, cum ar fi cel din regimul comunist), pe care o cunoașteți, personajele au sensibilitatea și modul de a gândi al nostru, al celor care trăim acum.

Așadar, aceste cărți au mult mai multe șanse să vă placă, să vă emoționeze și să vă meargă la suflet. Rămâne la latitudinea voastră să alegeți un roman, o carte de proză scurtă, de teatru sau de poezie. Și nu, nu e cazul să fugiți de poezie, mai ales de poezia tânără, pentru că poeții de azi sunt de multe ori foarte cool.

Sunt mulți scriitori români contemporani care merită citiți. Literatura română arată bine azi. Desigur, mai sunt și scriitorii străini asupra scrierilor cărora vă puteți apleca. Nu vă dau niciun nume, pentru că aș risca să las foarte multe la o parte. Dar dacă intrați pe Google și căutați „scriitori contemporani”, veți avea un punct de plecare. Lecturi plăcute!

luni, 14 ianuarie 2019

A fi elev inteligent

Vacanța e gata și sentimentele elevilor sunt amestecate. Pe de o parte, e groaza de lecții și lucrări de control, pe de alta, e bucuria întâlnirii cu colegii. E tristețea că nu vor mai avea timp suficient pentru săniuș, dar și gândul că în curând mai urmează o vacanță.

Tocmai voiam să scriu că elevii se pot răzbuna pe profesorii care nu le plac, când mi-am dat seama că răzbunarea se va întoarce împotriva lor. E un fel de a da dreptate celor care spun că răzbunarea e arma prostului. Și nu mă refer aici la episoade dure, cu profesori umiliți sau chiar violentați, aceste lucruri sunt de neconceput, ci chiar la mijloace mult mai blânde, pe care elevii le folosesc de când lumea.

În vacanța dintre clasa a X-a și clasa a XI-a am învățat pe rupte la franceză. Urma să mă mut la un liceu nou, unde aveam să studiez franceza, din care nu știam o boabă, pentru că eu făcusem engleză și rusă. Liniștiți-vă, nu am vârsta pe care ar fi avut-o Stalin dacă nu ar fi murit, dar în clasa a V-a, când am intrat în gimnaziu și am început să învăț prima limbă străină, am mai prins câteva luni de comunism, așa că ni s-a spus că cine dorește să se înscrie în clasa cea mai bună este condiționat de acceptarea limbii ruse ca limbă străină.

Revenind, în vacanța dintre a X-a și a XI-a am studiat franceza în particular (manual mi-a fost „Micul Prinț” - un deliciu!), încercând să recuperez anii pierduți. Am dat un examen și din toamnă m-am alăturat noilor mei colegi. Acolo am dat peste o profesoară care ne trata, nu exagerez, cu scârbă.

Mult mai târziu am aflat că ea, de fapt, își greșise drumul în viață, că pentru ea era un calvar să predea, și de aceea era tot timpul întoarsă pe dos când venea la ore. În loc să își schimbe meseria, să își aleagă o carieră pe placul ei, a preferat să chinuie sute de elevi. Iar noi, pentru că nu o puteam suporta, ne răzbunam fugind de la ore. Nu o dată, de două ori, ci sistematic. Așa se face că, până la finalul clasei a XII-a, am uitat foarte mult din franceza învățată, iar până după facultate nu mai știam nimic. Anul trecut am găsit niște voluntari francezi și am reluat învățarea limbii, fără să pot să uit cât de prostește m-am purtat în liceu, aruncând pe apa sâmbetei propriile mele eforturi și banii părinților.

O limbă străină, în societatea globalizată de azi, este indispensabilă oricărui cetățean. Ne place să călătorim, ne place să citim presă sau cărți străine, să ne uităm la filme sau să ascultăm versurile unor melodii străine. Nimic din toate astea nu este posibil dacă nu stăpânim măcar o limbă străină. Sigur, engleza ne e de mare folos, dar nu e întotdeauna suficientă. Și atunci, la ce bun să ne răzbunăm?

De ce să nu fim mai inteligenți decât atât și să profităm cât putem de profesorii pe care îi avem în școală? Și nu vorbesc aici strict despre limbile străine, ci și despre alte materii care ne vor fi de folos în viață, de la geografie la matematică, de la limba română la muzică.

E bine să gândim în perspectivă și să facem tot ce putem pentru a nu ne regreta deciziile mai târziu.

sâmbătă, 5 ianuarie 2019

Stă în puterea noastră să ne simțim speciali de Crăciun

Există un motiv pentru care sărbătorile de iarnă sunt atât de speciale. Și acesta nu este neapărat unul religios, ci unul care ține de esența umanului. Crăciunul ne face să ne gândim mai mult la oamenii de lângă noi. La familie, la prieteni, la cei care ne sunt dragi, dar și la cei aflați în nevoie, oameni pe care nu-i cunoaștem, dar ale căror povești ne impresionează.

Poate că nu ne așteptăm ca sărbătorile să fie perfecte. Poate că nu vom avea pe masă atâtea bunătăți câte ne-am dori, poate că vom primi un cadou mai sărăcăcios, poate că nu ne vom putea întâlni cu toți oamenii care ne sunt dragi. Dar stă în puterea noastră să facem sărbătorile frumoase. Să ne simțim speciali de Crăciun.

În primul rând, dacă dorim să cumpărăm cadouri, trebuie să le alegem bine. Ele nu trebuie să fie nici „chinezării”, lucruri ieftine și sclipitoare, dar care se strică a doua zi, și nici produse exagerat de scumpe. Nu prețul contează în primul rând atunci când primești un cadou, ci mesajul. De aceea, întotdeauna cel mai mare impact îl vor avea cadourile cu suflet. Lucruri realizate chiar de noi sau, dacă nu avem talent pentru așa ceva, lucruri cumpărate de la artiști sau meșteșugari. Obiecte unicat sau de serie mică, pentru care s-a muncit mult, pentru care cineva și-a pus creativitatea și talentul la muncă.

Poate că nu avem bani să cumpărăm cadouri pentru toți oamenii care ar merita asta. Sau poate că unii dintre ei sunt departe. Poate că unora le-am greșit peste an și am dori acum să le spunem o vorbă bună. E extrem de simplu să confecționăm felicitări de Crăciun, pe care să le scriem de mână.

În zilele noastre, aproape că nu se mai folosește scrisul de mână, însă el are un impact mult mai mare asupra cititorului decât o pagină imprimată. La fel ca obiectele cu suflet, și mesajele scrise de mână transmit o emoție, un sentiment, un mesaj puternic. Aveți nevoie doar de niște hârtie colorată, o foarfecă, niște lipici, un creion și ceva imaginație. Nu vă fie teamă dacă felicitările nu vă ies perfect, destinatarii cu siguranță vor fi impresionați de gestul vostru.

Dacă vreți să faceți ceva mai mult de sărbători, atunci va fi nevoie să ieșiți din casă. Mergeți la clubul pensionarilor și jucați o partidă de șah cu bătrânii de acolo. Sau stați de vorbă cu o bătrână care se simte singură. Lăsați-o să depene amintiri din tinerețe, s-ar putea să fiți uimiți de ceea ce are de spus. Și, cu siguranță, îi veți aduce o bucurie imensă.

Sau mergeți la adăpostul de animale al orașului. Jucați-vă cu câinii de acolo, duceți-le niște hrană uscată sau niște jucării vechi și faceți-le ziua mai frumoasă. Și, dacă credeți că veți putea îngriji un câine pentru câțiva ani de acum încolo, adoptați unul. Vă va fi recunoscător tot restul vieții.

Desigur că nu e suficient să facem fapte bune doar în preajma sărbătorilor. Trebuie să încercăm să aducem bucurie în lume pe tot parcursul anului. Însă acesta poate fi un început. Și veți vedea cât de bine vă veți simți după ce veți face măcar o faptă bună. Sentimentul e neprețuit.