De câte ori nu ne-am ales cu aluzii sau comentarii obscene atunci când ne plimbam pe stradă? E ceva atât de frecvent, încât ne-am obișnuit să nu mai băgăm în seamă astfel de bărbați. Există, însă, și situații peste care nu putem trece atât de ușor. Bărbați care ne urmăresc pe stradă, făcându-ne să ne fie teamă și să o luăm la fugă. Grupuri de băieți care ne agresează, inclusiv prin atingeri. Bărbați care, printre blocurile din cartiere, se exhibă în fața femeilor.
Acestea sunt mai mult decât niște situații neplăcute. Sunt fapte de hărțuire stradală, reglementată prin Legea nr. 232/2018, care modifică Legea nr. 202/2002 privind egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi. Dacă hărţuirea sexuală era reglementată în codul penal, cu definiri destul de restrictive şi aplicabile doar în cadrul relaţiilor de muncă, hărţuirii stradale îi lipsea un cadru legislativ. Art. 37, alin. 1, din noua lege are următorul cuprins: „Constituie contravenţii şi se sancţionează cu amendă contravenţională de la 3.000 lei la 10.000 lei, dacă fapta nu a fost săvârşită în astfel de condiţii încât, potrivit legii penale, să fie considerată infracţiune”, orice comportament de hărţuire, hărţuire sexuală sau hărţuire psihologică.
De cele mai multe ori, când suntem agresate pe stradă, preferăm să trecem cu vederea. Să nu răspundem, pentru a nu-l întărâta și mai tare pe agresor. Pentru a nu-l determina să treacă la violența fizică. Dar există și astfel de cazuri. Violența fizică nu poate fi justificată prin nimic. Nici măcar prin îmbrăcămintea victimei. O femeie, la fel ca un bărbat, are dreptul să se îmbrace cum îi place. Asta nu înseamnă că dorește să fie agresată sau violată. „Am fost provocat” nu este o scuză.
Ceea ce este trist la noi, în România, este că de multe ori victimele nu sunt ajutate. Dacă, mergând prin oraș, vedem că lângă noi este agresată o fată sau o femeie, preferăm să ne prefacem că nu vedem. Nu intervenim, de frică să nu devenim noi înșine victime, sau pentru că, de fapt, suntem de acord cu agresorul. Căci, dacă victima se întâmplă să poarte o fustă mini sau un decolteu adânc, îi atribuim ei toată vina. Asta, pentru că încă facem parte dintr-o societate patriarhală. Drepturile femeilor sunt, de multe ori, niște mofturi pentru noi. Sau niște exagerări. Și o astfel de mentalitate au nu doar bărbații, ci, de multe ori, chiar femeile.
miercuri, 12 iunie 2019
sâmbătă, 1 iunie 2019
Diriginte și elev. Dar, în primul rând, oameni
Am avut întotdeauna talent la scris. Nu o spun eu, au spus-o alții. Dar n-am fost deloc o adolescentă cuminte. Ci un soi de „brânză bună în burduf de câine”.
În primele două clase de liceu, am fost elevă la Șincai. Dirigintă ne era profesoara de română. O femeie foarte inteligentă, dar caustică. După o lucrare pe tema Zburătorului, a început să aprecieze felul în care scriam. O vreme ne-am apropiat. Mergeam cu plăcere la orele de română și nu copiam din principiu la lucrările de control și la tezele de la română. Îmi plăcea materia și învățam cu drag.
Apoi am început să fac prostii. Să lipsesc de la școală, să beau și să fumez. Diriginta și directorul au intrat în alertă. Au ajuns la concluzia că eu sunt „elementul” care face clasa de rușine. Care o trage în jos. Care strică prestigiul liceului. Și au hotărât să scape de mine.
Am fost sfătuită să mă mut la un alt liceu. Nu am avut de ales, de fapt. Am mers la Eminescu. Într-o clasă mult mai slabă și diferită din toate punctele de vedere. Dirigintă îmi era tot profesoara de română. O femeie care m-a îndrăgit din prima clipă. Care a încercat să îmi înțeleagă problemele, și nu să mă judece. Să mă ajute.
Cu prima dirigintă am rupt imediat orice legătură. Cu a doua vorbesc și în ziua de azi, la peste 20 de ani de la absolvirea liceului. Între timp am scris cărți, iar diriginta de la Eminescu a venit la toate lansările mele de carte. A vorbit în public despre mine cu cele mai frumoase cuvinte.
Până la urmă, profesorii sunt oameni. Elevii sunt oameni. Dincolo de legătura profesor-elev, există legăturile de la suflet la suflet. Iar un profesor lipsit de empatie, oricât de inteligent și de talentat ar fi, nu va rămâne o pată luminoasă în amintirea elevului devenit adult.
Dincolo de rolurile noastre în societate, dincolo de etichetele pe care ni le lipim pe frunte sau pe care ni le lipesc alții, este foarte important să nu ne pierdem sâmburele acela de empatie din suflet. Un profesor nu trebuie să își privească elevii cu sentimentul că are putere asupra lor. Trebuie să îi vadă ca oameni în formare și să îi ajute să se dezvolte frumos. Și să nu uite că rănile din adolescență nu se uită niciodată. Dar nici binele făcut atunci.
În primele două clase de liceu, am fost elevă la Șincai. Dirigintă ne era profesoara de română. O femeie foarte inteligentă, dar caustică. După o lucrare pe tema Zburătorului, a început să aprecieze felul în care scriam. O vreme ne-am apropiat. Mergeam cu plăcere la orele de română și nu copiam din principiu la lucrările de control și la tezele de la română. Îmi plăcea materia și învățam cu drag.
Apoi am început să fac prostii. Să lipsesc de la școală, să beau și să fumez. Diriginta și directorul au intrat în alertă. Au ajuns la concluzia că eu sunt „elementul” care face clasa de rușine. Care o trage în jos. Care strică prestigiul liceului. Și au hotărât să scape de mine.
Am fost sfătuită să mă mut la un alt liceu. Nu am avut de ales, de fapt. Am mers la Eminescu. Într-o clasă mult mai slabă și diferită din toate punctele de vedere. Dirigintă îmi era tot profesoara de română. O femeie care m-a îndrăgit din prima clipă. Care a încercat să îmi înțeleagă problemele, și nu să mă judece. Să mă ajute.
Cu prima dirigintă am rupt imediat orice legătură. Cu a doua vorbesc și în ziua de azi, la peste 20 de ani de la absolvirea liceului. Între timp am scris cărți, iar diriginta de la Eminescu a venit la toate lansările mele de carte. A vorbit în public despre mine cu cele mai frumoase cuvinte.
Până la urmă, profesorii sunt oameni. Elevii sunt oameni. Dincolo de legătura profesor-elev, există legăturile de la suflet la suflet. Iar un profesor lipsit de empatie, oricât de inteligent și de talentat ar fi, nu va rămâne o pată luminoasă în amintirea elevului devenit adult.
Dincolo de rolurile noastre în societate, dincolo de etichetele pe care ni le lipim pe frunte sau pe care ni le lipesc alții, este foarte important să nu ne pierdem sâmburele acela de empatie din suflet. Un profesor nu trebuie să își privească elevii cu sentimentul că are putere asupra lor. Trebuie să îi vadă ca oameni în formare și să îi ajute să se dezvolte frumos. Și să nu uite că rănile din adolescență nu se uită niciodată. Dar nici binele făcut atunci.
Pe când ore de educație financiară în școli?
Am regrete legate de perioada când am fost elevă. Desigur, nu am fost cea mai bună elevă din clasa mea, dar nici cea mai slabă. Am avut în general note bune, dar nu am fost o așa-zisă tocilară. În general, învățam la materiile care îmi plăceau, iar la celelalte „băgam burtologie”, cum se spune. Adică mă descurcam.
Regret că în școală nu am deprins cunoștințe de educație financiară. Nu m-a învățat nimeni cum ar fi cel mai bine să economisesc bani, cum aș putea alege cel mai avantajos credit sau cum funcționează bursa. Simt lipsa acestor cunoștințe de bază în fiecare zi. Dacă la un moment dat mi-ar trece prin minte să îmi deschid o afacere, nu aș ști de unde să încep. Nu știu cum arată un plan de afaceri sau o evidență contabilă. În general și ca să nu o mai lungesc, nu am cunoștințe financiare de niciun fel.
În școală am avut un an o materie care se numea Economie, dar care nu m-a atras deloc, pentru că textele lecțiilor erau cât se poate de anoste. Mi se părea că nu sunt deloc adaptate vârstei noastre. Se vorbea mai mult despre macroeconomie și mai puțin despre problemele cu care cetățeanul obișnuit se confruntă în viața de zi cu zi.
Am citit de curând că nici în ziua de azi nu se face educație financiară în școala românească. Încă o lacună, așadar, pe lângă cele multe pe care le are învățământul preuniversitar românesc. Eu sunt de părere că școala ar trebui să pregătească tinerii pentru viață. Tinerii din toate sferele sociale, mai deștepți sau mai puțin înzestrați, mai silitori sau mai puțin silitori, mai săraci și mai bogați, mai grași sau mai slabi. Toți cetățenii acestei țări ar trebui să aibă minime cunoștințe financiare, pentru a ști cum să își gestioneze veniturile, cum să își coordoneze viața.
Da, și îmi mai pare rău de un lucru: că nu am cunoștințe juridice. Minime. Pe care le-aș fi putut deprinde tot de la școală, dacă realitățile școlii din vremea mea erau diferite. Nu sunt diferite nici azi, cu mici excepții (cursurile de educație juridică inițiate de judecătorul Cristi Danileț, care se predau în câteva școli din țară).
Desigur, niciodată nu e prea târziu să înveți. Iar în ziua de azi accesul la informație e mai facil ca niciodată. Așa că nu disper. Doar mă gândesc că nu ar fi rău să începem să ne gândim cu adevărat la tinerii de azi și la viitorul lor. Și să facem ceva pentru ei, ceva gândit pe termen lung.
În școală am avut un an o materie care se numea Economie, dar care nu m-a atras deloc, pentru că textele lecțiilor erau cât se poate de anoste. Mi se părea că nu sunt deloc adaptate vârstei noastre. Se vorbea mai mult despre macroeconomie și mai puțin despre problemele cu care cetățeanul obișnuit se confruntă în viața de zi cu zi.
Am citit de curând că nici în ziua de azi nu se face educație financiară în școala românească. Încă o lacună, așadar, pe lângă cele multe pe care le are învățământul preuniversitar românesc. Eu sunt de părere că școala ar trebui să pregătească tinerii pentru viață. Tinerii din toate sferele sociale, mai deștepți sau mai puțin înzestrați, mai silitori sau mai puțin silitori, mai săraci și mai bogați, mai grași sau mai slabi. Toți cetățenii acestei țări ar trebui să aibă minime cunoștințe financiare, pentru a ști cum să își gestioneze veniturile, cum să își coordoneze viața.
Da, și îmi mai pare rău de un lucru: că nu am cunoștințe juridice. Minime. Pe care le-aș fi putut deprinde tot de la școală, dacă realitățile școlii din vremea mea erau diferite. Nu sunt diferite nici azi, cu mici excepții (cursurile de educație juridică inițiate de judecătorul Cristi Danileț, care se predau în câteva școli din țară).
Desigur, niciodată nu e prea târziu să înveți. Iar în ziua de azi accesul la informație e mai facil ca niciodată. Așa că nu disper. Doar mă gândesc că nu ar fi rău să începem să ne gândim cu adevărat la tinerii de azi și la viitorul lor. Și să facem ceva pentru ei, ceva gândit pe termen lung.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)