Hărțuirea stradală contravine legii

De câte ori nu ne-am ales cu aluzii sau comentarii obscene atunci când ne plimbam pe stradă? E ceva atât de frecvent, încât ne-am obișnuit să nu mai băgăm în seamă astfel de bărbați. Există, însă, și situații peste care nu putem trece atât de ușor. Bărbați care ne urmăresc pe stradă, făcându-ne să ne fie teamă și să o luăm la fugă. Grupuri de băieți care ne agresează, inclusiv prin atingeri. Bărbați care, printre blocurile din cartiere, se exhibă în fața femeilor.

Acestea sunt mai mult decât niște situații neplăcute. Sunt fapte de hărțuire stradală,  reglementată prin Legea nr. 232/2018, care modifică Legea nr. 202/2002 privind egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi. Dacă hărţuirea sexuală era reglementată în codul penal, cu definiri destul de restrictive şi aplicabile doar în cadrul relaţiilor de muncă, hărţuirii stradale îi lipsea un cadru legislativ. Art. 37, alin. 1, din noua lege are următorul cuprins: „Constituie contravenţii şi se sancţionează cu amendă contravenţională de la 3.000 lei la 10.000 lei, dacă fapta nu a fost săvârşită în astfel de condiţii încât, potrivit legii penale, să fie considerată infracţiune”, orice comportament de hărţuire, hărţuire sexuală sau hărţuire psihologică.

De cele mai multe ori, când suntem agresate pe stradă, preferăm să trecem cu vederea. Să nu răspundem, pentru a nu-l întărâta și mai tare pe agresor. Pentru a nu-l determina să treacă la violența fizică. Dar există și astfel de cazuri. Violența fizică nu poate fi justificată prin nimic. Nici măcar prin îmbrăcămintea victimei. O femeie, la fel ca un bărbat, are dreptul să se îmbrace cum îi place. Asta nu înseamnă că dorește să fie agresată sau violată. „Am fost provocat” nu este o scuză.

Ceea ce este trist la noi, în România, este că de multe ori victimele nu sunt ajutate. Dacă, mergând prin oraș, vedem că lângă noi este agresată o fată sau o femeie, preferăm să ne prefacem că nu vedem. Nu intervenim, de frică să nu devenim noi înșine victime, sau pentru că, de fapt, suntem de acord cu agresorul. Căci, dacă victima se întâmplă să poarte o fustă mini sau un decolteu adânc, îi atribuim ei toată vina. Asta, pentru că încă facem parte dintr-o societate patriarhală. Drepturile femeilor sunt, de multe ori, niște mofturi pentru noi. Sau niște exagerări. Și o astfel de mentalitate au nu doar bărbații, ci, de multe ori, chiar femeile.

Pasiune, muncă, profesie

Tristețea face parte din viață, scria o prietenă pe Facebook. Da, și plictiseala face parte din viață. Și rutina. Și sila. Și sentimentul acela pe care îl ai când te trezești cu greu dimineața și te apucă greața când te gândești că te așteaptă o zi de muncă. Toate fac parte din viață. Importantă e proporția dintre sentimentele noastre pozitive și cele negative. Și ea depinde, în parte, de noi înșine.

E foarte greu să trăiești dacă nu îți place ceea ce faci. Dacă nu îți găsești  o meserie care să îți placă și căreia să fii dispus să îi aloci multă energie. Dacă ai reușit asta, e minunat. Nu înseamnă că nu vor mai fi dimineți în care nu vei avea chef să te scoli din pat și să te îndrepți spre serviciu. Dar ele vor fi mult mai rare. Și sila va trece de îndată ce te vei apuca de muncă, fiindcă ea îți va face plăcere.

Dar pentru a-ți găsi o meserie potrivită, trebuie mai întâi să te cunoști. Asta ar trebui să facă școala: să îi ajute pe tineri să se cunoască, să își descopere noi pasiuni și talente. Din păcate, în sistemul nostru de învățământ mai greu se întâmplă asta. În ultimii ani, părinții, cei cu posibilități materiale mai ales, încearcă să le ofere copiilor posibilitatea de a face cât mai multe activități în afara școlii: dans, balet, pian, pictură, diverse sporturi. Asta e bine și nu e bine, în funcție de cât timp liber le rămâne copiilor (pentru că și ei au nevoie de timp liber, de timp pentru joacă), de cât de obositoare sunt aceste activități, care se adaugă efortului depus la școală și de câtă plăcere îi face copilului să le practice (dacă vezi că nu îi place să danseze, nu îl vei chinui ani de zile ducându-l la cursuri de dans, ci îi vei alege o altă activitate, în funcție de preferințele lui).

Este important să vă găsiți o pasiune. Sau, mai bine, mai multe. Ceva ce să faceți cu plăcere. Pasul al doilea va fi să vă gândiți în ce profesie va putea fi integrată această pasiune. Pentru că, la un moment dat, va trebui să vă câștigați pâinea. Și nu e adevărat că trebuie neapărat să vă găsiți o meserie bănoasă. Banii sunt importanți, ei îți asigură confortul vieții, dar e un calvar să faci, timp de opt ore, cinci zile pe săptămână, ceva ce nu îți place. Vei ajunge să îți urăști jobul și să te urăști pe tine însuți. Vei fi nefericit.

Animăluţele care ne alungă depresia

În perioada adolescenţei, tinerii sunt mai predispuşi la depresii. Acestea pot surveni din diverse motive: probleme de integrare la şcoală, lipsa unuia sau a ambilor părinţi, eşecuri în dragoste.
Părinţii (bunicii ori alţi adulţi care îi au în grijă) vor considera o provocare nevoia de a face faţă schimbărilor aduse de depresie în comportamentul tinerilor. Comunicarea cu aceştia va deveni dificilă, ei vor avea tendinţa să se izoleze, vor dormi foarte mult sau, din contră, vor avea insomnii, rezultatele de la şcoală vor fi mai proaste, vor apărea probleme de alimentaţie etc.

Bineînţeles, într-un astfel de caz este obligatoriu ca tînărul să fie văzut de un psiholog. Acesta îi va deschide calea spre găsirea unor soluţii sau, eventual, îi va recomanda să se adreseze unui psihiatru, pentru a primi medicaţia adecvată. Dar dincolo de asta, ceea ce pot face părinţii pentru a-l ajuta este un lucru relativ simplu.
Dacă ei au observat că tânărului îi plac animalele, îi pot aduce acestuia un câine. De preferinţă, nu cumpărat, ci adoptat de la adăpost. Tânărul va intra în rezonanţă cu suferinţa câinelui, abandonat de propriii stăpâni, iar între cei doi se va crea o legătură puternică.

Câinele va fi dat în grija tânărului, care va trebui să îl hrănească şi să îl scoată la plimbare cel puţin de două ori pe zi. Plimbările îi vor face bine tânărului, îl vor scoate din starea de izolare şi îi vor abate gândurile. În plus, aceste noi responsabilităţi îl vor face pe acesta să îşi dea seama că nu doar el are probleme, că nu este singur pe lume şi să se simtă iubit. Mai ales câinii care au fost vagabonzi se ataşează foarte uşor de cei care îi adoptă şi sunt, în general, extrem de iubitori.

Desigur, un astfel de procedeu nu se recomandă în cazul tinerilor care obişnuiesc să fie cruzi cu animalele. Dacă părinţii au observat astfel de comportamente, ar fi bine să nu rişte. Dar, în general, prezenţa unui animal îi face pe oameni mai deschişi, mai încrezători, mai comunicativi.

Desigur că animalul ales nu e obligatoriu să fie un câine, însă am sugerat asta pentru că un câine are nişte nevoi aparte. El trebuie scos la plimbare, ceea ce înseamnă un plus de exerciţiu fizic pentru stăpân, iar acesta este benefic din mai multe puncte de vedere. Însă chiar şi o pisică face minuni, iar torsul său atunci când este ţinută în braţe este un calmant de neînlocuit, o adevărată sursă de fericire.

Despre vocile tinere ale României

Sunt o fană a emisiunii Vocea României, difuzată de ProTV. Îmi place să urmăresc episoadele, chiar dacă, de cele mai multe ori, nu mă uit la sezoane de la început, ci aştept până când se mai încinge atmosfera. Dincolo de antrenori (unii îmi plac, alţii nu), apreciez competiţia dreaptă, vocile bune şi melodiile de multe ori bine alese.

A propos de antrenori, mie îmi place Tudor Chirilă. Îl apreciez ca artist, dar dincolo de asta, mi se pare de departe cel mai educat antrenor de la Vocea României. El are întotdeauna discursurile cel mai bine articulate, argumentate şi convingătoare. Plus că apreciez rock-ul (şi jazz-ul) mai presus de pop sau raggae, iar Tudor se pricepe la rock cel mai bine. Dar acest articol nu este nicidecum o pledoarie pentru Tudor Chirilă. La urma urmei, fiecare cu ce-i (cine-i) place.

Dar Vocea României este o rampă de lansare pentru diversele talente. În ultimul timp, mi se pare că apar tot mai mulţi concurenţi foarte tineri, de 15, 16, 17 ani. Mi se pare un gest de mare curaj din partea lor. Iar cel mai mare avantaj cred că este faptul că ei concurează cot la cot cu solişti mai în vârstă, mai experimentaţi, poate mai educaţi decât ei. Iar în competiţia aceasta contează doar talentul şi munca depusă pentru cultivarea ei.

Aceşti tineri vin aici, în competiţie, şi apar pe scenă singuri, fără părinţi şi fără prieteni. Cântă, răspund la întrebări, sunt cântăriţi, evaluaţi, judecaţi. Pentru cei mai mulţi nu e prima scenă pe care apar, însă aceasta este o competiţie de cel mai înalt nivel. Antrenorii sunt binecunoscuţi, sunt buni în branşa lor, uneori sunt ironici, dificili, se mai ceartă între ei, se mai înţeapă. Ca tânăr concurent, trebuie să ai multă stăpânire de sine şi încredere în forţele proprii pentru a reuşi.

Uneori, ei reuşesc, alteori nu. Nici măcar nu pot plânge atunci, pe loc, pentru că sunt filmaţi, pentru că li se pun întrebări, pentru că li se răsuceşte cuţitul în rană. Vor plânge, cu siguranţă, mai târziu. De supărare sau de fericire.

Dar ceea ce vreau să spun este că acest concurs este o lecţie pentru cei care participă la el. O lecţie despre fairplay, despre talent, despre viaţă. Iar pentru tinerii care privesc competiţia de acasă, ea poate fi de asemenea o lecţie. Despre unde se poate ajunge atunci când ai mult talent şi când munceşti pe măsură. Şi nu doar în muzică, în orice domeniu. Este, de asemenea, o lecţie despre muzica bună. Despre cum trebuie cântată şi ascultată ea.

Muzică şi libertate

Nu prea ştiu ce muzică ascultă adolescenţii de azi. Cu siguranţă, nu jazz. De curând am participat la un eveniment muzical cu adevărat de calitate, cum arareori se întâmplă în Baia Mare – North West Fest, un festival internaţional de jazz ajuns la a treia ediţie, şi am văzut prea puţini adolescenţi în public. Mai bine spus, mai deloc.

Pe vremea mea, adolescenţii se împărţeau în câteva categorii: metalişti şi depechişti. Mai erau şi cei care ascultau pop – probabil, majoritatea – şi cei care ascultau rock vechi, adică hippioţii. Opţiunea muzicală a cuiva era atât de importantă, încât pe baza ei se sudau prietenii, se alegeau garderobe, se împodobeau ghiozdane şi se decorau dormitoare. Bănuiesc că gustul muzical este la fel de important pentru un adolescent şi în ziua de azi. Şi este, ca şi atunci, exclusivist. Adică, dacă te declari hippiot, ferească sfântul să asculţi muzică pop sau Depeche Mode sau muzică electronică. Te-ai compromite pentru întreaga viaţă! 

Ei, eu fiind aşa, mai  trecută prin viaţă, am învăţat că aceasta este o atitudine păguboasă. Fiecare gen muzical are, până la urmă, bucăţi muzicale de calitate, care merită cunoscute şi apreciate. Asta ţine de cultura muzicală a fiecăruia, înseamnă a avea o minte deschisă, a fi curios, a căuta să înveţi, să afli, să te dezvolţi. Este, aşadar, un atribut al inteligenţei.

Am apreciat întotdeauna că jazz-ul este cel mai liber gen muzical. Un gen care este bazat pe improvizaţie, iar improvizaţia cere talent, inteligenţă şi prezenţă de spirit. Jazz-ul se cântă, de obicei, fără partitură, dar de multe ori presupune cunoaşterea în detaliu a unor bucăţi muzicale aparţinând altor genuri muzicale, precum folclor sau muzica clasică, bucăţi care pot fi preluate şi reinterpretate.
Zilele trecute, participând la North West Fest, mi-am amintit cum, în liceu, aveam nişte colegi foarte talentaţi, care, de altfel, continuă să cânte şi în ziua de azi. O colegă dintr-o clasă paralelă venea după-amiaza în barul de lângă liceu şi, împreună cu alţi doi colegi chitarişti, cântau jazz. A fost atât de mare bucuria de a-i asculta, atât de deschisă acea fereastră spre libertate, încât nu am uitat acele momente nici până în ziua de azi.

Astăzi nu mai sunt închisă într-un liceu cu garduri înalte şi paznic la uşă, dar mă bucur la fel de mult când aud oameni talentaţi cântând. Uneori, talentul îi face să trăiască atât de profund muzica, încât să transmită propriile emoţii publicului, creînd o stare de frenezie, de bucurie. Am văzut oameni cu părul alb ţopăind, i-am văzut fremătând în scaune, i-am auzit ţipând şi fluierând, şi atunci mi-am dat seama că jazz-ul nu are vârstă.

Educaţia financiară începe la vârste mici

Nepotul meu, care are 13 ani, spală vasele acasă. Nu o face dezinteresat, primeşte, de fiecare dată, o sumă de bani în schimb. Cu banii strânşi astfel, şi cu un ajutor din partea părinţilor, şi-a cumpărat de curând consolă.

Celălalt nepot al meu, care are 8 ani, a primit, la vizita lui în România, o monedă de 10 ani. Nu aţi văzut om mai fericit! Fiind atât de mic şi trăind în Franţa, nu are idee despre valoarea leilor, aşa că i s-a părut că s-a îmbogăţit brusc. La un moment dat, fiind ocupat cu ceva, mi-a dat moneda să i-o păstrez. Când i-am înapoiat-o, am mai adăugat 10 bani, explicându-i că băncile oferă întotdeauna dobândă.

Simţul afacerilor de deprinde de mic. Şi, chiar dacă primul exemplu poate fi privit şi dintr-o altă perspectivă (mama lui nu primeşte niciodată bani când spală vasele), cred că şi aceasta este o formă de educaţie pentru viaţă. Aş vrea să le spun nepoţilor mei că cel mai mult în afaceri contează oamenii. Relaţia cu ei. În primul rând cu clienţii, pentru că de ei îţi depinde afacerea. Apoi, relaţia cu angajaţii. Dar şi calitatea lor, atât profesională, cât şi umană. Şi, desigur, relaţia cu partenerii de afaceri, cu furnizorii etc.

De vreo 10 ani merg la aceeaşi coafeză. I-am oferit, de fiecare dată, un bacşiş generos, tocmai în ideea în care doream să îmi păstrez bunele relaţii cu ea, să îmi permit să îi cer să mă programeze într-un timp scurt, să nu mă ţină să aştept după alţi clienţi etc. Să avem, cum s-ar spune, o relaţie civilizată. De curând, s-a purtat urât cu o prietenă a mea, pe care am trimis-o la ea să se tundă.

Vorbisem cu coafeza înainte, ştia despre cine era vorba, îi făcusem o programare de comun acord. Apoi, coafeza a dorit să schimbe ora programării, dar prietena mea nu a putut să se conformeze. Aşa că a mers tot la ora stabilită. Coafeza a făcut o criză de nervi şi s-a purtat urât cu prietena mea. În concluzie, ca să nu mă lungesc, după 10 ani îmi voi schimba coafeza. Acesta este doar un exemplu despre cum nu se fac afacerile. Şi despre cum nu trebuie să te porţi cu clienţii, mai ales cu cei vechi, care s-au dovedit fideli.

Habar nu am ce vor face nepoţii mei după ce vor creşte. Nu ştiu spre ce domenii se vor îndrepta, nu am nici cea mai vagă idee. Cert este că educaţia financiară este absolut necesară pentru a te putea descurca în lumea de azi, indiferent în ce domeniu profesezi. Şi ea începe, cel mai bine, de la vârste fragede.

Depresia şi suicidul la adolescenţi

Depresia este o stare des întâlnită la adolescenţi. Conform unor statistici, doi din zece adolescenţi suferă de depresie. Fenomenul este legat de schimbările majore prin care tânărul trece în perioada adolescenţei, de încercările sale de a se desprinde de copilărie şi de a deveni adult. În adolescenţă, totul se schimbă: corpul, mintea, relaţiile sociale, relaţiile cu părinţii. Apare nevoia ca tânărul să îşi definească identitatea, dar şi nevoia acestuia de a găsi iubirea. De multe ori, imposibilitatea de a se face iubit de către cea aleasă/ cel ales determină instalarea unei tristeţi cronice. De asemenea, foarte importantă pentru adolescenţi este relaţia cu cei de vârsta lui, cu prietenii sau colegii de şcoală.

Adolescentul se simte, de multe ori, exclus, are impresia că nu se poate integra, de aceea acceptarea în cercul de prieteni este foarte importantă pentru el. De multe ori, pentru a fi acceptat, adolescentul adoptă comportamentul anturajului, ceea ce poate însemna inclusiv consum de alcool sau droguri.

Este foarte important ca părinţii să menţină un dialog deschis cu adolescentul. Desigur, tânărul nu va dori întotdeauna să stea de vorbă cu părinţii, despre care simte uneori că nu au capacitatea de a-l înţelege. Dar tânărul trebuie să ştie că părinţii lui reprezintă o constantă, o oază de linişte şi de încredere, la care poate apela cu orice problemă, fără să se teamă de consecinţe. Părinţii, pe de altă parte, trebuie să cunoască anturajul tânărului, iar dacă acesta ridică probleme de comportament sau consum de substanţe interzise, vor şti că şi copilul lor are aceleaşi probleme.

Depresia se manifestă prin autoizolare, prin lipsa interesului faţă de ceea ce se întâmplă în jur, prin obţinerea unor rezultate slabe la şcoală. De asemenea, se poate manifesta prin probleme ale somnului (fie insomnii, fie dorinţa de a dormi foarte mult) sau prin probleme de alimentaţie (lipsa poftei de mâncare, care poate degenera în bulimie sau anorexie).

Depresia, dacă nu este tratată, poate avea un final tragic. Conform unor statistici, suicidul este a doua cauză de mortalitate în rândul adolescenţilor. Din fericire, depresia poate fi tratată, adolescentul poate fi ajutat să îşi depăşească problemele, chiar dacă el nu vede nicio soluţie pe moment. De altfel, el apelează la suicid ca la o ultimă şansă de rezolvare a problemelor sale, după ce a încercat şi alte variante. Nu trebuie să se ajungă aici, însă. Este bine, pe de altă parte, că în ziua de azi vizita la psiholog nu mai este privită ca un act ruşinos, ca un lucru care trebuie ascuns, şi inclusiv adolescenţii acceptă mai uşor ajutorul venit de la specialişti.

Când romanele despre ţărani şi cele despre domnişoare exagerat de timide nu te reprezintă

Vara e în toi şi vacanţa are gustul dulce al pepenelui copt. Nu aveţi teme, nu aveţi obligaţii, părinţii vă permit să vă treziţi la prânz şi să vă prelungiţi serile în cluburi. Viaţa e frumoasă.

Şi totuşi, ceva lipseşte. O evadare în alte lumi, un stimulent al imaginaţiei, o poveste. Sau mai multe. Dacă în timpul anului şcolar nu prea citiţi în afara lecturilor obligatorii, pentru că timpul nu vă permite, acum e momentul să vă faceţi de cap. Adică să citiţi orice doriţi, fără restricţii. Gustul libertăţii nu a fost niciodată mai plăcut.

Poate că romanele despre ţărani care îşi pierd pământul, sau cele în care o domnişoară se ruşinează pentru că i s-a dezvelit glezna în faţa pretendentului ei nu sunt pe gustul vostru. E firesc, ele aparţin unor alte vremuri, unor alte concepţii despre viaţă, unor alte preocupări. Dar ele sunt cuprinse în programa şcolară şi trebuie citite. Sigur, facem ce trebuie, dar nimic nu ne împiedică să mai facem şi ce ne place, nu?

Eu zic să încercaţi să citiţi literatură contemporană. Literatura care se scrie acum, şi care este despre oamenii de acum, cu preocupările lor, cu visurile şi fricile lor. Romane, povestiri sau poezie. Să ştiţi că nu toţi poeţii sunt morţi, ba unii dintre ei sunt chiar tineri şi frumoşi.

Poate că părinţii voştri nu ştiu să vă îndrume în lumea literaturii. Poate că nici profesorul de limba română nu prea are contact cu scrierile recente. Se întâmplă adesea, din păcate. Dar orice căutare pe Internet, în revistele literare, pe site-urile editurilor sau în librăriile online vă va oferi posibilitatea de a alege. Vă recomand să alegeţi scriitori români, pentru că, credeţi sau nu, la ora actuală în România se scrie foarte bine.

Şi nu doar Mircea Cărtărescu scrie în România la ora actuală, deşi el o face foarte bine (vă recomand “Nostalgia” şi „De ce iubim femeile”). Ci şi un Dan Lungu, o Ioana  Nicolae, un Teo Bobe, un Dan Coman, o Nora Iuga, un Marin Mălaicu Hondrari, o Adriana Bittel, un Octavian Soviany sau o Anca Vieru. Şi, desigur, mulţi alţii.

Îţi trebuie un anumit curaj să începi o carte nouă. Te uiţi la copertă şi ai o mică spaimă, te întrebi dacă urmează să iubeşti cartea aceea, sau să o deteşti, te întrebi dacă merită să investeşti timp în ea, sau poate că ar fi preferabil să te uiţi la un film. Cel mai bine e să citeşti ce scrie pe coperta a patra, câteva recomadări sau citate, dar nu foarte multe, astfel încât surpriza să se menţină vie. Şi apoi să începi, încrezător, să citeşti o pagină, două, trei, zece. Dacă după primele pagini nu devii curios, atunci mai bine lasă cartea deoparte şi începe o alta. Cu siguranţă vei găsi una care să te atragă. Şi care să îţi facă vacanţa mai frumoasă.

PS: bonus, un banc proaspat din Turcia.
La inchisoare un detinut merge la biblioteca si solicita o carte anume.
- "Ne pare rau, cartea nu o avem dar avem autorul"

Adolescenţa, această vârstă haotică

Nimic nu îi sperie pe părinţi mai mult decât faptul că al lor copil devine adolescent. Vârsta aceasta, care presupune schimbări majore în dezvoltarea creierului şi în plan hormonal, îi face pe tineri să fie atât de debusolaţi, să se comporte atât de haotic, încât de multe ori părinţii nu ştiu cum să gestioneze situaţia. În această perioadă, se întâmplă adesea ca părinţii să îl găsească pe copilul lor nesuferit şi obraznic, iar el, la rândul său, să ajungă să aibă sentimente negative faţă de părinţi, considerându-i cicălitori, neînţelegători şi chiar rău intenţionaţi.

De multe ori, puntea comunicării între generaţii se rupe, nervii şi frustrările împiedică părţile să ajungă la un compromis, tânărul se îndepărtează de familie, iar părinţii devin disperaţi şi neputincioşi. În cazul în care această situaţie persistă, este recomandabil să fie cerut sfatul unui specialist. Un psiholog bun va sfătui familia cum să gestioneze diferitele situaţii de criză, însă greul tot pe umerii părinţilor va rămâne.

Adolescenţa este o perioadă de trecere de la copilărie la maturitate, în care tânărul dobândeşte nevoia de independenţă faţă de părinţi şi nevoia de a se integra într-un nou grup social. Nu este recomandabil ca libertatea să îi fie îngrădită total şi să îi fie stopate aceste două tendinţe, pentru că el se va încăpăţâna, se va revolta şi ar puteasă ia decizii proaste. Totuşi, nici o libertate totală nu este bună, dat fiind că lumea de azi prezintă numeroase pericole pentru tineri. La vârsta adolescenţei, căutăm satisfacţii rapide, căutăm activităţi care nu necesită un efort mare şi care ne recompensează imediat. În plus, creierul adolescenţilor nu este suficient dezvoltat, astfel încât ei nu pot aprecia corect consecinţele propriilor fapte. Aşa încât o supraveghere discretă şi o îndrumare inteligentă este de preferat. Ce e drept, linia fină dintre prea multă şi prea puţină libertate este greu de urmat chiar şi pentru cei mai bine intenţionaţi părinţi. Este bine, însă, să îi spunem copilului că îi este permis să facă greşeli, pentru că din greşeli va învăţa, şi să îl încurajăm ca, atunci când greşeşte, să vină să ne spună.
Desigur, dacă o face, vom încerca să îl înţelegem, nu să îl tragem imediat la răspundere sau să îi repetăm enervantul „ţi-am spus eu!”. De asemenea, este recomandabil să nu oferim sfaturi copilului decât atunci când acesta ni le cere. Tânărul doreşte să se descurce singur, este la vârsta la care îşi încearcă aripile, iar sfaturile noastre oferite prea des pot fi interpretate ca o cicăleală. Riscul este ca adolescentul pur şi simplu să nu mai fie atent la ce îi spunem, iar altădată să se ferească a mai purta o conversaţie profundă cu noi.

Cinci sfaturi in dragoste pentru adolescente

Personalitatea noastra este modelata, in timp, de oamenii pe care ii intalnim si de relatiile cu ei. In adolescenta cunoastem foarte multi oameni si avem ocazia sa ne facem relatii speciale cu multi dintre ei. Totusi, dragostea, la varsta adolescentei, poate fi un subiect dificil si poate chiar dureros, asa ca unele sfaturi chiar ar putea fi de ajutor.

Continuarea articolului, aici : http://www.pro2.ro/stiri/cinci-sfaturi-in-dragoste-pentru-adolescente.html

1. Nu poti forta o persoana sa te iubeasca.
Oricat de mult l-ai iubi tu, daca el nu simte la fel e cazul sa renunti. Daca plangi singura la tine in camera, zile in sir, situatia nu se va schimba. Asa ca, chiar daca ai fost respinsa de baiatul pe care il adorai, nu e cazul sa te inchizi in casa, o sa cunosti pe altcineva.

2. Zambetul
Atunci cand cunosti baieti noi, sau persoane noi, in general, zambeste si incearca sa te arati increzatoare chiar daca esti o fire mai timida. Daca zambesti, baietii te vor vedea mai atragatoare si mai abordabila. Fii naturala, zambeste, raspunde la intrebari si incearca sa fii bine dispusa chiar daca baiatul pe care ai pus ochii nu pare imediat interesat de tine.

3. Si baietii sunt timizi. Incearca sa iti amintesti asta.
Oricat de increzatori si plini de energie ar parea, este posibil sa fie doar o masca pentru a nu se arata asa cum sunt - nesiguri si timizi. Nu il judeca imediat, daca iti place cu adevarat un baiat, chiar daca pare necioplit la inceput, fii rabdatoare, s-ar putea sa  descoperi ca e o persoana foarte amabila de fapt.

4. Nu exista o data limita pentru un sarut

Primul sarut este foarte important intr-o relatie si fetele au tendinta sa devina nerabdatoare. Totusi, trebuie sa stii ca nerbadarea poate strica un moment placut, asa ca incearca sa astepti linistita, pentru ca se va intampla la momentul protrivit. Fii relaxata si optimista. Este exact genul de atitudine pentru care baietilor le vine sa te pupe.

5. Ai voie sa inviti un baiat in oras
Daca esti o fire mai indrazneata si te-ai saturat de timiditatea lui, fa tu primul pas si invita-l in oras. Vremurile s-au schimbat, nu mai e considerat rusinos sa fii tu cea care ia initiative.

Adolescentul curios este viitorul adult cool

Întrebându-mă care ar fi cea mai necesară calitate a unui adolescent, primul răspuns care mi-a venit în minte a fost: curiozitatea. Ea este atributul oamenilor inteligenţi, deschişi către lumea care îi înconjoară, gata să îşi pună întrebări şi să caute răspunsuri, conştienţi fiind că mereu vor avea multe lucruri noi de învăţat. Dacă suntem curioşi, ne vom da seama curând că, pe măsură ce aflăm lucruri noi despre un domeniu sau altul, tot mai multe necunoscute ne apar în cale, căci  domeniul cunoaşterii este infinit.

De aceea nu pot să îi condamn din start pe acei părinţi, tot mai des întâlniţi azi, care îşi obligă copiii să înveţe de toate. După orele de grădiniţă sau de şcoală, aceşti părinţi ambiţioşi, care doresc să aibă copii-model, îi dau pe aceştia la ore de muzică, de dans, de sport şi aşa mai departe, uneori suprasolicitându-i. Chiar dacă aceşti copii nu vor face performanţă în domeniile pe care părinţii lor le-au ales pentru ei, chiar dacă la un moment dat, când vor deveni mai independenţi, vor renunţa la a urma aceste drumuri, ei vor rămâne cu urme. Urme benefice. Dacă au studiat câţiva ani un instrument, vor rămâne melomani şi vor aprecia mai degrabă muzica de calitate; dacă au făcut un sport, vor avea mai multe şansă să dorească să ducă o viaţă mai sănătoasă şi mai apropiată de natură ş.a.m.d.. Pe de altă parte, psihologii avertizează părinţii că nu trebuie să umple în totalitate timpul liber al copiilor cu activităţi, întrucât starea de plictiseală este benefică pentru cei mici, ducând la dezvoltarea creativităţii. Un copil care are timp să se plictisească va căuta singur modalităţi de a-şi petrece timpul într-un mod plăcut, şi astfel va descoperi că îi place să scrie, sau să deseneze, sau să coasă hăinuţe pentru păpuşi. Este evident faptul că nu trebuie să suprasolicităm copilul, mânaţi de dorinţa de performanţă cu orice preţ.

După ce copilul ajunge la vârsta adolescenţei, curiozitatea poate să îl împingă şi pe căi periculoase. În astfel de situaţii, este deosebit de important ca el să aibă o bună relaţie şi o reală comunicare cu părinţii, care trebuie să se asigure că adolescentul cunoaşte consecinţele posibile ale faptelor sale (consumul de alcool sau de droguri, spre exemplu) şi că anturajul său este unul sănătos.

În adolescenţă, şi datorită modului în care este structurat sistemul de şcolarizare, ne cristalizăm drumul pe care dorim să îl urmăm în viaţă. Pe la 16-18 ani trebuie să alegem dacă vrem să devenim profesori, doctori, instalatori, brutari sau ingineri. În funcţie de alegerea noastră ne vom specializa, în continuare, pe băncile facultăţii sau ale unei şcoli profesionale. De aici înainte, domeniul nostru de interes se va îngusta şi se va adânci, noi începând să învăţăm tot mai multe lucruri dintr-un domeniu tot mai restrâns. De aceea este important să avem hobby-uri, pasiuni, care să ne menţină interesul treaz şi pentru lucruri care nu ţin strict de profesia noastră. Vom fi, astfel, oameni complecşi şi compleţi, nu simpli roboţei care ziua lucrează şi seara mănâncă cu disperare chipsuri în faţa televizorului. Vom şti, astfel, să participăm la activităţi care să ne aducă bucurie, care să ne confere plăcerea de a trăi, şi care să ne facă să ne simţim împliniţi. Omul superior îşi păstrează curiozitatea vie la orice vârstă, şi deci disponibilitatea de a învăţa, de a evolua continuu. Acesta este adultul cool, care provoacă admiraţie şi care are succes în viaţă.

De la magazinul fizic la cel online: Lecţia a doi antreprenori care şi-au transformat afacerea şi de câţi bani au avut nevoie

Un mic magazin din Huşi, cu haine pentru bărbaţi, a fost începutul unei afaceri cu vânzări de peste 600.000 de euro. După ce la un moment dat a apărut ideea de a testa şi online-ul, cei doi fondatori ai afacerii au ales o platformă de anunţuri pentru a vedea dacă într-adevăr produsele lor au succes şi în zona de ecommerce. Azi, circa 70% din vânzări vin din magazinul online.

Continuarea articolului, aici: http://www.startupcafe.ro/idei-si-antreprenori/magazin-imbracaminte-barbati-online.htm

Principala preocupare a clientilor, atunci când comandă online, este ca produsele să fie identice cu cele pe care le-au ales de pe site şi, mai mult, să li se potrivească şi să nu trebuiască să le returneze.
Principala problemă a comerțului online este calitatea produsului. Atunci când un client cumpără online, se așteaptă ca produsul să fie identic cu cel pe care l-a văzut în pozele de pe site, susţine Vlad Tofan. Ceea ce de multe ori nu se întâmplă.

O altă provocare este legată de modul de ambalare a produselor. Obiectele vestimentare, în cazul nostru, trebuie să ajungă intacte la client și nu deteriorate. Totodată, mai avem și problema curierilor care pot întârzia uneori comanda sau există posibilitatea ca produsul să nu mai ajungă la destinatar. Nu am întâmpinat astfel de probleme până acum, dar este unul dintre riscurile de care suntem conștienți, adaugă Vlad.

Spre deosebire de alţi antreprnori cu afaceri online, el crede că şi cumpărătorii de la noi se arată tot mai familiarizaţi cu ecommerce-ul, sunt motivaţi în special de diversitatea produselor din online.
Printre cele mai căutate produse din magazinul lor online sunt, în această ordine: cămășile, pantalonii, costumele și încălțămintea.

Ce ar trebui să facă firmele mici românești din domeniu pentru a face faţă marilor retaileri
Pentru a face faţă concurenţei din afară, firmele româneşti ar trebui să se concentreze mai mult pe experienţa de cumpărare, punând clientul mereu pe primul loc. Trăim într-o era în care clientul doreşte o atenție sporită din partea vânzătorului. Cu cât uşurezi mai mult procesul de cumpărare şi îi acorzi clientului mai multă atenţie, cu atât acesta te va răsplăti cu fidelitatea lui.

Dragostea va veni la timpul ei

S-ar zice că e simplu: anul se apropie de sfârşit, este momentul bilanţului. Şi totuşi, nimic mai complicat. Este momentul în care toate amintirile dureroase se îngrămădesc în mintea ta, de parcă totul s-ar fi întâmplat ieri. Dragostea neîmpărtăşită. Prima. Speranţa călcată în picioare, admiraţia ignorată, toate eforturile tale aruncate la gunoi. Şi mângâierea aceea pe dosul palmei declarată drept cu totul întâmplătoare. Dezastru revenit în actualitate.

Ştiu, e o catastrofă. Nu voi fi ca mama ta, nu-ţi voi spune “Lasă, va trece, vei mai iubi de multe ori, şi mult mai serios decât acum.” Pentru că ştiu că pentru tine totul a fost foarte serios. Pentru că ştiu că eşti convinsă că nu vei mai iubi niciodată la fel. Pentru că ştiu că tu crezi că nu mai e nimeni pe lume ca el.

De fapt, ai dreptate. Nu e nimeni pe lume la fel ca el. Cum nu e nimeni pe lume la fel ca tine. Nu vei uita niciodată iubirea aceasta. Şi ştii ceva? Ceea ce ai trăit anul acesta îţi va influenţa alegerile în dragoste şi pe viitor. TOATE alegerile în dragoste.

Aşa că nu e nimic mai stupid decât să-ţi spună un adult că ceea ce tu trăieşti acum nu e serios. Că nu e important şi că va trece. Prima iubire e întotdeauna importantă. E iubirea în care dăm totul, chiar dacă nu primim nimic în schimb. E momentul acela când întreaga lume, cu părinţii, cu prietenii, cu şcoala, se face mică, mică de tot, aproape invizibilă, şi singura fiinţă care contează rămâne ea, persoana care ţi-a furat sufletul. E momentul acela când imaginaţia ta dă totul pe repede înainte şi brusc te vezi aşezată la casa ta, trezindu-te dimineaţa alături de el, crescând copiii lui şi îmbătrânind frumos alături de el. E momentul acela când ţi se pare că ai venit pe lume doar pentru a-l întâlni pe el. Şi că viaţa ta, fără el, nu ar avea niciun rost.

Părinţii tăi ar trebui să îşi aducă acum aminte că şi ei au trecut prin asta. Şi, cel mai probabil, nu împreună. Că şi ei au avut câte o mare dragoste la 16 ani, pe care au pierdut-o, fiind convinşi că era sfârşitul lumii. Că şi ei au fost convinşi că nu vor mai iubi niciodată pe nimeni.

Dar uite că ei sunt împreună şi, chiar dacă uneori îi auzi certându-se, poţi să fi sigură că se iubesc. Căci dragostea reală aşa arată, nu cu ei doi pupându-se toată ziua şi spunându-şi mereu “iubi” şi  “iepuraş”.

Aşa că închide-te în camera ta pentru câteva ore şi jeleşte. Plângi cu lacrimi de crocodil, dar nu înainte de a te fi demachiat. Apoi alătură-te familiei tale, priveşte-ţi părinţii şi spune-ţi că, într-o zi, vei fi la fel ca ei: acum certându-l că a uitat să înlocuiască rola de hârtie igienică din baie, acum zâmbindu-i pe furiş, când unul dintre copii face o boacănă drăguţă. Dă-ţi voie să fii tristă, dar nu dispera. Şi, ca să îţi revii, roag-o pe mama să mergeţi la cumpărături şi să îţi povestească despre prima ei dragoste.

Universul fascinant al Muzeului de Artă

Când spui muzeu, mulţi oameni dau din mână, plictisiţi. Sălile lungi, pline de exponate, pe care le parcurgi uneori în ore întregi, nu le trezesc interesul. Însă obiectele acelea vorbesc despre o lume. Ele cuprind informaţii, poveşti şi mistere pe lângă care filmele poliţiste sunt o nimica toată.

Situaţia se schimbă atunci când personalul muzeului începe să îţi explice câte ceva despre patrimoniul deţinut de instituţie. Iar când asta se întâmplă unor persoane aflate la începutul vieţii, experienţa poate să le marcheze pentru totdeauna.

La Muzeul Judeţean de Artă “Centrul Artistic Baia Mare”  sunt expuse, permanent sau temporar, lucrări de artă de mare valoare, multe dintre ele legate de istoria culturală a oraşului nostru. Există lucrări din momente variate, de la primii colonişti conduşi de Simon Hollosy, care a înfiinţat aici, în 1896, Şcoala de pictură, şi până la artişti contemporani, pe care îi poţi întâlni pe stradă sau la o cafenea, în Centrul Vechi.

Aici, la Muzeul de Artă, lucrează, alături de colegii ei muzeografi, pedagogul muzeal Emese Bonta, cea mai bună prietenă a copiilor şi tinerilor care vizitează muzeul. Marea ei calitate este că ştie cum să le arate celor mai tineri vizitatori poveştile din spatele tablourilor, semnificaţia simbolurilor utilizate de artişti, universul clădit de aceştia din culoare şi forme. Chiar dacă tinerii sunt sceptici înainte de a ajunge la muzeu, cu siguranţă ei pleacă fascinaţi de acolo.

Am rugat-o pe Emese Bonta să ne povestească felul în care decurge o vizită a unei clase de adolescenţi la Muzeul de Artă din Baia Mare. “Vizita începe cu întrebarea: “Ştiţi că avem o stradă în Baia Mare, cu numele Hollosy Simon, ştiţi cine a fost el?” Unii se prind, majoritatea nu ştiu dar află, le prezint pe scurt istoria Şcolii de pictură. Pe adolescenţi îi provoc/motivez/încurajez să gândească, le spun despre mass-media care le oferă informaţia gata preparată, pe care ei o înghit fără să gândească, pe când o pictură nu îşi dezvăluie tainele observatorului decât dacă acesta gândeşte şi cunoaşte. Cu adolescenţii vorbim mult despre simboluri. De exemplu, dacă luăm tabloul "Săpătorii", îi întreb dacă munca este o valoare şi de ce. Le spun că săpătorii/oamenii sunt o legătură între cer şi pământ/axis mundi, şi insist să gândească şi să răspundă de ce. Sigur că înainte de a aborda orice subiect le spun că fiecare tablou are o poveste, că în spatele aparenţelor se poate ascunde o taină, adică simbolurile, povestim despre culori şi ce semnifică acestea, creez controverse, vorbim despre natura duală a lucrurilor, pentru că, nu-i aşa, simbolurile, în general, sunt duale (de exemplu, roşu înseamnă iubire, dar şi agresivitate). Vorbim despre nuduri, deoarece se opresc în faţa unuia şi privesc cu un mic zâmbet în colţul gurii (na, unii râd de-a binelea) şi atunci le spun despre semnificaţia corpului omenesc, femeia care era sculptata şi pictată încă din antichitate cu sânii mari, pentru că simbolizează fertilitatea, maternitatea, dar şi frumuseţea, iar bărbaţii nud emană forţă, putere. Avem, spre exemplificare, lucrarea lui Thorma din prima sală. Am dese discuţii despre călăreţul nud al lui Pascu, şi le povestesc (dar nu înainte de a le pune întrebări, să descopere singuri mesajele) despre Gaugain, cum mergea în Tahiti pentru a picta frumoase nuduri şi chiar un călăreţ pe plajă. În lucrarea din muzeul nostru, pictorul ilustrează legătura dintre Dumnezeu – Om – Natura – Animal,  iar faptul că este nud călăreţul exprimă libertatea”.

Dupa încheierea vizitei, de cele mai multe ori elevii participă la ateliere de creaţie, care îi atrag foarte mult. Şi studenţii vin în vizită, adesea programul lor fiind structurat în funcţie de propriul domeniu de interes. Astfel, studenţii de la Mediu au participat anul trecut la un proiect legat de poluare, de factorii nocivi care distrug depotrivă patrimoniul cultural şi natura, iar studenţii de la Etnologie au aflat mai multe despre tradiţii şi au împletit coşuri.

Pentru liceeni, Muzeul de Artă organizează anual un concurs foarte interesant. Acesta presupune scrierea de eseuri şi/sau realizarea de filmuleţe pornind de la un tablou expus în muzeu, ceea ce înseamnă că se dă liber imaginaţiei şi creativităţii. Concursul este dotat cu premii, care sunt acordate în cadrul unei festivităţi. Ne povesteşte din nou Emese Bonta: “La începutul carierei mele de pedagog muzeal, băteam liceele la pas şi invitam elevii la muzeu, argumentând că muzeul este un mediu în care procesul de învăţare se poate desfăşura eficient, folosindu-ne de obiectele de patrimoniu pentru promovarea valorilor morale şi spirituale. După care am început să scriu proiecte pliate pe curriculum, cum este şi concursul de eseuri. Acesta a început la nivelul Colegiului Naţional “Gheorghe Şincai”, iar eu am văzut oportunitatea de a extinde concursul la mai multe licee. I-am propus profesoarei Suzana Pop Debreceni să participe la scrierea proiectului, pentru a obţine finanţare. Am mers la licee, am promovat concursul, am implementat proiectul, am organizat premierea şi cam atât.”

Dar nu e doar atât, proiectul a fost deosebit de frumos şi a avut mare succes în fiecare an, iar elevii s-au simţit minunat la muzeu. Şi, ce e mai important, şi-au dorit să revină.  

Tot mai mulţi adolescenţi beau cafea în mod regulat

 Examenele de la şcoală, dar şi exemplul celor din jur, reclamele de la televizor şi dorinţa de a părea maturi îi fac pe adolescenţi să încerce această băutură, care are deopotrivă calităţi şi efecte nocive.

          Am întrebat câţiva tineri când au început să bea cafea, în ce cantitate o consumă, cât de des şi care au fost motivele pentru care au făcut acest pas. Georgeta: “Am început să beau cafea la 18 ani, când trebuia să învăţ pentru Bac. Dar, în general, beau o ceaşcă de cafea la două zile.” Sandra: “Beau cafea de pe la 17 ani. Dar numai cafea solubilă 3 în 1, care este ceva mai slabă. O beau pentru că îmi place gustul.” Denisa: “Beau cafea cam de la 17, 18 ani, nu mai știu exact. În fiecare dimineață, cu mici excepții. Mi-a plăcut gustul, dar mă şi simt mai bine când beau. În sesiune, sau acum, când am avut licenţa, am băut și după-masă, pe la ora 18, sau mai spre seară, pe la ora 20”. Ara are 16 ani şi e încă elevă: „Am început să beau cafea anul trecut, de când am ore după-amiaza şi aveam nevoie să mă trezesc dimineaţa :)). Beau de obicei dimineaţa, dar nu în fiecare zi, cam o dată la două zile, câte o cană”. Ioana: “Nu beau cafea. Ocazional, beau câte un cappuccino, pentru că-mi place tare să văd laptele cu model deasupra ”. Paula are 18 ani, împliniţi de curând: “Până acum un an mai consumam uneori, dar m-am axat pe băutul de sucuri naturale, pentru că sunt mai sănătoase. Nu vreau să ajung dependentă de cafea, la fel ca unii dintre adulţii pe care îi cunosc.” Teodora: “Sunt băutoare de ceai și nu mă ating mai niciodată de cafea, pentru că mă agită foarte tare”. 

Consumul regulat de cafea are deopotrivă efecte pozitive şi negative asupra sănătăţii. Printre efectele benefice amintim: riscul redus de Alzheimer şi demenţă; incindenţa mai mică a bolilor vezicii biliare; riscul redus al bolii Parkinson; performanţe cognitive crescute (o memorie mai bună); antidiabetic; riscul redus de ciroză hepatică; risc redus de cancer oral, de esofag şi faringian; riscul redus al bolilor cardiovasculare; cafeaua este laxativă şi diuretică; antioxidant – reduce deteriorarea celulelor; reduce formarea plăcii dentare; reduce riscul de gută.

Printre riscurile consumului de cafea, cercetătorii semnalează:  dependenţa de cafea;  probleme gastrointestinale; modificări ale somnului, agitaţie, nervozitate; creşterea colesterolului; creşterea riscului de hipertensiune arterială; anemie; riscul de boli coronariene; risc crescut de acnee. În cazul gravidelor, consumul excesiv de cafea poate afecta negativ fătul, ducând până la decesul acestuia.

(Mai multe detalii despre efectele consumului de cafea găsiţi aici: http://www.umfcv.ro/efectele-consumului-de-cafea-asupra-sanatatiihttp://www.umfcv.ro/efectele-consumului-de-cafea-asupra-sanatatii.)

Alte studii au relevat faptul că efectele pe care cofeina le are asupra copiilor şi adolescenţilor sunt de scădere a ritmului cardiac şi de creştere a tensiunii arteriale. S-a dovedit ştiinţific că ea influenţează în mod diferit corpul uman, în funcţie de sex, după pubertate, când consumul de cafea de obicei creşte, şi că influenţa asupra organismului variază, la fete, şi în funcţie de ciclul menstrual.

Adolescenţa, vârsta aruncatului cu capul înainte

          Adolescenţa este vârsta explorărilor, exterioare şi interioare, a nebuniilor, a nevoii acute de libertate, a exceselor, a aruncatului cu capul înainte. Sau, cum spun atâţia psihologi, este o vârstă dificilă. Dificilă pentru cel tânăr, în primul rând, şi, apoi, şi pentru cei din jurul lui. Mai ales pentru familie.

          Nu mi-am propus să dau lecţii. Cel mai mult adolescenţilor le repugnă să fie dădăciţi. De sfaturi le e plin podul, cum se spune. Toată lumea încearcă să îi îndrume, să le spună ce e bine şi ce nu e bine să facă. Doar că ei sunt la vârsta când vor să fie independenţi. Să hotărască pentru sine. Să gândească cu mintea lor.

          Eram exact la fel pe la 16-17 ani. Dificilă, încăpăţânată, dornică să gust viaţa la maximum. Pe la 16 ani m-a pălit o îndrăgosteală cum nu mai simţisem în viaţa mea. O vreme am crezut că va merge. Pe urmă tipul, un coleg de aceeaşi vârstă cu mine, a apărut la liceu de mână cu noua lui prietenă. Nu e nimic neobişnuit în asta, i se poate întâmpla oricui, oricând, şi totuşi pentru mine a fost o catastrofă. Deja începusem să lipsesc masiv de la ore, să frecventez barurile din zona şcolii, fumam în spatele liceului, deranjam orele când profesorii nu terminau de predat odată cu clinchetul clopoţelului. Eram într-o clasă de elită, la un liceu de elită. Văzând panta pe care am luat-o, colegii mei au vrut să-mi dea o lecţie, să mă determine să devin iar cea care fusesem. Au hotărât cu toţii să nu mai vorbească cu mine.

          Simţeam că mi s-a tăiat craca de sub picioare. Că nu mai am sprijin nicăieri. Bine, bine, dar familia?, vă veţi întreba, şi pe bună dreptate. Mă îndepărtasem de familie cât de mult putusem. Nu am fugit de acasă, însă refuzam să port discuţii adevărate cu părinţii mei şi cu sora mea. Le răspundeam monosilabic, atunci când mă întrebau cum a fost la şcoală, nu lăsam să-mi scape niciun detaliu din problemele cu care mă confruntam. Simţeam că ei nu mă pot înţelege, că doar prietenii de aceeaşi vârstă cu mine aveau capacitatea de a pricepe stările prin care, ca adolescentă, treceam.

          Mi s-a sugerat să mă mut la un alt liceu. Eram un „element” care nu făcea cinste liceului de elită în care fusesem admisă în clasa a IX-a. Mi-am lăsat în urmă colegii, prietenii, profesorii, mândria. Am învăţat pe rupte o vară întreagă şi m-am mutat la un profil diametral opus. Eram sfâşiată pe dinăuntru.

          Cei care mi-au venit în ajutor nu au fost prietenii mei. Ci părinţii mei. Pentru că părinţii, oricât ne-ar supăra, oricât ne-ar exaspera la un moment dat, sunt alături de noi o viaţă întreagă. Ei înţeleg mai multe decât credem noi, fie şi doar pentru faptul că au fost şi ei adolescenţi cândva. Ei se străduiesc să înţeleagă, pentru că ştiu că vârsta aceasta este o pacoste. Ei ne privesc cum creştem şi sunt torturaţi de frică. Frica de a nu ne pierde, frica de a nu ne îndepărta, de a nu ne îndruma greşit, de a nu ne fi alături atunci când avem nevoie de asta. Credeţi-mă, uneori e tare greu să fii părinte.

          Sigur, părinţii nu le ştiu pe toate. Uneori nu vor şti cum să ne ajute. Cel mai bine, în astfel de cazuri, ar fi să ne îndrepte spre un psiholog. Un psiholog e cineva care s-a confruntat cu o grămadă de cazuri de oameni aflaţi în situaţii dificile. A făcut o facultate, unde a învăţat cum trebuie îndrumaţi oamenii aceştia, şi în plus are experienţă. Nu e nicio ruşine să apelezi la un specialist atunci când ţi-e greu. Cu siguranţă, într-un fel sau în altul te va putea ajuta. Măcar cu un sfat. Măcar cu o idee despre cum să lupţi cu dificultăţile. Despre cum să te priveşti pe tine însuţi. Despre cum să priveşti lumea aceasta, care ţi se descoperă mult mai urâtă decât o vedeai când erai copil. Doar atât vreau să-ţi mai spun: cu toţii am fost odată adolescenţi. Tuturor ne-a fost mai mult sau mai puţin greu.

Nu eşti singur. Nu eşti singur.

Educaţia sexuală în şcoli este o necesitate

Nevoia educaţiei sexuale în şcoli este un adevăr care nu mai poate fi ignorat în condiţiile în care fenomenul mamelor minore este o realitate dovedită în România.

Un raport recent arată că peste 20.000 de adolescente au devenit mame, inclusiv sute de copile sub 15 ani (desi în Romania, teoretic, actul sexual cu minori sub 15 ani se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani). Conform unor informaţii făcute publice în luna iunie a acestui an de organizaţia Salvaţi Copiii România, care cita date Eurostat, în Uniunea Europeana, România înregistrează cel mai mare număr de nașteri cu mame între 10 și 17 ani (adică 4,7% din totalul nașterilor din 2015). Rata naşterilor înregistrate în rândul adolescentelor între 15 şi 19 ani este cea mai îngrijorătoare: 34 de naşteri la 1.000 de adolescente. România se confruntă cu un număr mai mare de naşteri în adolescenţă decât state precum Rwanda (25,6), Trinidad Tobago (30,8), Emiratele Arabe Unite (30,1), Uzbekistan (17,6), Albania (21,8), Bahamas (28,7), Botswana (31), Burundi (27,9), Djibouti (21), India (23,3), Mauritius (28,3)", după cum informa "Salvaţi Copiii" la începutul verii. Situaţia a determinat Comitetul ONU pentru drepturile economice, sociale şi culturale să atragă atenţia Guvernului României că a devenit urgentă adoptarea unei strategii naţionale pentru a asigura accesul tinerilor la educaţie sexuală şi consiliere privind sănătatea reproductivă.

Astfel de cifre ar trebui nu doar să ne pună pe gânduri, ci şi să ne convingă de faptul că asigurarea unei educaţii sexuale în rândul adolescentelor este absolut obligatorie în viitorul imediat şi pe termen lung. A ignora realitatea nu este o soluţie. A spune “adolescenţii nu trebuie să facă sex” nu este o soluţie. Adolescenţii din ziua de azi se dezvoltă trupeşte mult mai repede decât o făceau tinerii în urmă cu 30 de ani. În plus, ei sunt supuşi zilnic unui bombardament mediatic, în care sexul este un subiect obişnuită. La ştiri, în filme, în reclame, pe internet, în muzica pe care o ascultă, tinerii se izbesc mereu de problema sexului. Oricât ne-am dori noi, părinţii, să îi protejăm, nu o putem face. Nu putem să aşezăm deasupra lor un clopot de sticlă. Tinerii îşi vor dori să facă sex şi cel mai probabil vor găsi ocazia să o facă, chiar dacă noi vom încerca să-i împiedicăm.

Şi atunci, care este soluţia? Singura soluţie posibilă este să îi protejăm oferindu-le informaţiile de care au nevoie. Tinerii trebuie să fie informaţi asupa metodelor de a se proteja de bolile venerice şi asupra soluţiilor contraceptive, pentru ca elanul tinereţii să nu le distrugă sănătatea şi viaţa, să nu le pună în pericol educaţia.

O mamă foarte tânără îşi va abandona, cel mai probabil, studiile. Un tânăr care a contactat HIV va fi nenorocit pe viaţă. Singurul mod în care putem să le dovedim iubirea noastră este să le deschidem ochii, până nu e prea târziu. Acest lucru se poate face în familie, dar cel mai bine şi mai profesionist se poate face în şcoală, în cadru organizat, de către medici, psihologi şi alte persoane pregătite în acest sens.