Găsirea unui loc de muncă – semnul de întrebare al fiecărui absolvent

Se ştie, coşmarul fiecărui absolvent este găsirea unui loc de muncă. Perioada aceea moartă, în care nici nu mai eşti elev, dar nici nu te-ai îndreptat spre o facultate, când ai dori să începi să munceşti şi să câştigi primii tăi bani, dar nimeni nu vrea să te angajeze, este de-a dreptul deprimantă.
Singura ta şansă este să te înregistrezi la Agenţia Judeţeană pentru Ocuparea Forţei de Muncă, măcar ştii că vei primi câţiva lei lunar. În condiţiile în care, în România, şcoala este prea puţin adaptată nevoilor pieţei de muncă, găsirea unui job poate fi cu adevărat o problemă pentru un tânăr.
Şcolile duale, despre care s-a vorbit atât, sunt, de cele mai multe ori, doar un vis.
Şcolile profesionale au dispărut. Chiar şi absolvenţii de facultate sunt nevoiţi, de multe ori, să lucreze în domenii diferite de cele în care s-au specializat. Şi totuşi, în ultima vreme începe să fie ceva mai bine.
De fapt, binele porneşte de la ceva rău: migraţia în masă a românilor peste hotare, în căutarea unei atmosfere mai respirabile şi a unor salarii decente. Agenţii economici din ţară se confruntă tot mai mult cu lipsa forţei de muncă, motiv pentru care devin mai flexibili.
Mulţi dintre ei recurg la soluţia calificării angajaţilor la locul de muncă. Mai exact, ei angajează persoane fără experienţă şi fără şcolarizare în domeniu, şi acceptă ca o vreme aceste persoane să fie mai puţin productive, timp în care ele se califică muncind. Este o investiţie pe termen lung, cu avantaje şi dezavantaje.
Avantajele ar fi că aceşti agenţi economici îşi găsesc mai uşor personal şi că angajaţii învaţă să lucreze conform cerinţelor respectivului agent economic, fără să aducă în spate obiceiuri nesănătoase dobândite, eventual, la un alt loc de muncă.
Printre dezavantaje s-ar număra eficienţa mai redusă, la început, şi pericolul ca alte firme din acelaşi domeniu să profite, oferind angajaţilor deja calificaţi un job mai atractiv. Vestea bună este că agenţii economici, de voie, de nevoie, se adaptează. Iar asta este în beneficiul oamenilor.
Pe de altă parte, greul nu ar trebui să cadă doar pe spatele firmelor, ci ar fi necesar ca în România să existe şcoli care să califice tinerii în diferite meserii, cerute pe piaţa muncii. Pentru aceasta, ar trebui să existe o strânsă colaborare între Ministerul Educaţiei, prin Inspectoratele Şcolare Judeţene, şi agenţii economici din fiecare judeţ, pentru a lua naştere aşa-zisele şcoli duale. Desigur, bine ar fi să existe o politică la nivel naţional, de resuscitare a vechilor şcoli de meserii, duse la dispariţie tot prin decizii guvernamentale, greu calificabile.

De ce eşuează antreprenorii români? De la confundarea banilor companiei cu propriul card până la căutarea unor directori care să fie clona lor

În România sunt peste 600.000 de companii înregistrate, din care 6.000 fac, deţin, controlează 61% din businessul total de 285 mld. euro. Din 6.000 de companii, mai mult de jumătate sunt multinaţionale. Businessurile antreprenoriale româneşti pot fi numărate pe degete, iar antreprenorii români care mai sunt în picioare, fără să fie urmăriţi de bănci, furnizori, Fisc, de scheletele din sertare, sunt şi mai puţini.

Continuarea articolului, aici: http://www.zf.ro/opinii/de-ce-esueaza-antreprenorii-romani-de-la-confundarea-banilor-companiei-cu-propriul-card-pana-la-cautarea-unor-directori-care-sa-fie-clona-lor-16757634

1. O explicaţie este legată de faptul că antreprenorii români se îndrăgostesc de businessul lor mult prea mult şi nu au puterea să-l lase din mână atunci când trebuie, când mai pot să obţină bani pe el sau când îl mai pot restructura. Piaţa românească este plină de exemple de antreprenori români care au avut pe masă oferte de a vinde companiile şi care au ratat tranzacţia pentru câteva milioane de euro când pe masă aveau câteva zeci de milioane de euro.

Exact ca la bursă, un investitor adevărat sau un antreprenor adevărat este cel care are o vânzare la activ - ştie când să vândă -, nu cel care cumpără. Oricine poate cumpăra, dar cei care ştiu cum să vândă pot fi număraţi pe degete.

Fiind atât de îndrăgostiţi de afacerea pe care au creat-o, antreprenorii români nu reuşesc să se desprindă de ea, nu reuşesc să o mărite, fiind mai importantă întrebarea existenţială: dacă vând compania, eu ce mai fac, adică unde să mă mai duc la serviciu sau ce fac cu banii?

2. O altă explicaţie este legată de faptul că antreprenorul român nu apelează la consultanţi care să-i facă un RMN, considerând că atât timp cât au creat businessul nimeni nu poate şi mai mult decât ei. Aşa este, dar consultanţii pot fi câteodată distructivi, să vină cu o privire proaspătă înspre businessul antreprenorului în contextul unei evoluţii a pieţei.

Fiind băgat zi de zi în propriu business, antreprenorul pierde contactul cu realitatea, care se schimbă fără să anunţe în prealabil. Întreaga lume de business este plină de exemple de companii care au apărut de nicăieri şi care au fost înaintea trendurilor. Este adevărat că de foarte multe ori consultanţii vor să vândă idei de creştere şi mai puţin de restructurare, pentru că antreprenorul nu ar putea să accepte această idee şi în consecinţă nu ar cumpăra-o.

3. O explicaţie dată de administratorii judiciari care au văzut tone de bilanţuri este că antreprenorii români confundă compania lor cu propria lor puşculiţă. Adică iau bani din companie pentru a-i folosi personal sau pentru a întreţine familia. Din punct de vedere juridic, compania este o entitate clară, acţionarul este altceva, iar cel care conduce compania alt personaj distinct.

Mulţi antreprenori români nu înţeleg aceste deosebiri din punct de vedere juridic, iar acest lucru s-a văzut în cei 27 de ani de capitalism.

4. O altă explicaţie este legată de faptul că investiţiile pe termen lung, care nu ştii dacă îşi vor scoate banii, sunt finanţate din banii obţinuţi pe termen scurt. În acest fel se pune în pericol şi activitatea de bază din care face bani antreprenorul. Economia românească este plină de astfel de cazuri care au eşuat cu toate că au avut un business de bază ok. De cele mai multe ori investiţiile pe termen lung sunt finanţate din credite bancare care au luat în gaj activele bune în activitate. Pericolul din economia românească este că toţi care sunt sau vor să devină antreprenori cer băncilor să le finanţeze ideile pe termen lung, când rolul băncii este să finanţeze capitalul de lucru după ce investiţia a fost pusă pe picioare din banii acţionarilor.

5. O altă explicaţie este legată de faptul că antreprenorul în sine este cel care creează şi dezvoltă un business pornind de la o idee. El se scoală în fiecare zi cu ideea de creştere, de expansiune, de vânzări mai mari, de angajări de oameni, de obţinut contracte. Antreprenorul ştie mai puţin despre restructurare, aceasta fiind o noţiune care se bate cap în cap cu crearea şi dezvoltarea unui business.
Nu poţi să ai o idee şi să o restructurezi a doua zi.

Când creşti, toată lumea se uită la vânzări şi nimeni nu se uită la costuri. La bancă te duci cu un plan de dezvoltare, nu cu un plan de restructurare. Banca îţi dă credit pentru creştere, pentru că nu are cum să-ţi dea bani pentru scădere. În aceste condiţii, foarte puţini antreprenori români s-au confruntat cu restructurarea propriilor companii în perioadele de creştere. Nimeni nu a spus ”pauză“ dezvoltării un an pentru a vedea ce este în companie în spatele cifrelor de creştere.

Este extrem de greu să te duci în faţa companiei aflate în plin avânt pentru a ”vinde“ un plan de restructurare, care implică tăieri de costuri, de poziţii, de oameni, de furnizori, de salarii.

În 101% din cazuri, în afacerile antreprenoriale, restructurarea vine atunci când este târziu şi mult prea târziu pentru a mai salva ceva. Buletinele de insolvenţă din România sunt pline de morţi care nu au mai putut fi înviaţi.