Adolescenții de ieri

Cred că îmbătrânesc. Bine, după standardele adolescenților ar fi trebuit să mă pensionez de mult, eventual să stau închisă în casă și să aștept să mă ia doamna cu coasa. De vreme ce am împlinit 40 de ani, e clar că nu mai am mult de trăit.

Ideea e că îmi amintesc tot mai mult despre adolescența mea. Dar poate că e din cauză că mai nou ascult un pst de radio unde se difuzează muzică de acum 20-25 de ani. Muzica pe care o urmăream în adolescență la MTV, la scurtă vreme după ce ai mei cumpăraseră primul televizor color.

Când eram în clasa a V-a, unii doar puțin mai în vârstă decât mine au murit împușcați la revoluție. În anii ‘90, urmele comunismului erau adânci în România, dar apăreau și primele semne de liberalizare. Atunci s-au deschis primele firme unde puteai să mergi să îți înregistrezi casete. Prima mea casetă cu muzică era cu o selecție de piese pe care nu eu le alesesem – nu cunoșteam altă muzică străină în afară de Al Bano și Romina Power – și care conținea, printre altele, piesa trupei Europe, „Carrie”.

Melodia aceasta am auzit-o acum la radio, și a fost ca un ciocan în cap. Am ascultat caseta aceea, prima mea casetă, de sute de ori. O știam pe de rost. Aveam un casetofon cu leduri, care mă fascina. Noaptea ascultam muzică în pat și beculețele colorate diferit se aprindeau aleatoriu, ca într-o feerie. Banda casetei se prindea uneori în casetofon și trebuia derulată cu un creion. În timp, am învățat să reparăm benzile rupte, cu bandă scotch.

Apoi a apărut televiziunea prin cablu. Și, odată cu ea, MTV-ul. MTV-ul a fost pentru noi, ca fenomen, cam ce e Facebook-ul azi pentru majoritatea oamenilor. Stăteam lipită de televizor, în vacanțe, de dimineața până seara. Mă uitam la videoclipuri și cântam cât mă țineau plămânii. Nu era vorba doar despre muzică, era vorba despre contactul cu Occidentul, cu moda de acolo, despre primele noțiuni despre dragoste și sex. MTV-ul era o școală. O școală mai interesantă decât școala la care mergeam cinci zile pe săptămână. Și de unde reflexele comuniste nu dispăruseră.

Internetul nu exista atunci. Ne uitam, însă, la Dallas, prima soap opera la care românii au avut acces. Un serial interminabil despre niște petroliști și fermieri din Texas, complicata familie Ewing, cu și mai complicata lor viață amoroasă. Apoi a apărut Sclava Isaura, prima telenovelă de pe la noi, care a rupt gura târgului. Se rupea cămașa, de plâns și tristețe, pe toate gospodinele. Dar atunci nu doar gospodinele se uitau la așa ceva, ci familii întregi, reunite în jurul singurului televizor din casă.

Pe urmă am mai evoluat și ne-am uitat cu religiozitate la Twin Peaks. Sâmbăta seara, frumoasa Laura Palmer și ciudată Doamnă cu butucul ne aduceau în fața televizoarelor, unde tremuram de emoție și frică. Părinții mei mă țineau de mână, dar nu aș fi ratat un episod pentru nimic în lume.

Nu sunt nostalgică. Sunt convinsă că adolescenții de azi își vor aminti cu aceeași emoție despre Facebook și Instagram peste vreo 20 de ani. Nu spun că „pe vremea mea” a fost mai bine decât acum. Nu cred asta. Sunt doar niște flashuri pe care am vrut să le împărtășesc cu cei care nu au prins acele vremuri. Și care, poate, sunt vremurile adolescenței părinților lor.

Muzică şi libertate

Nu prea ştiu ce muzică ascultă adolescenţii de azi. Cu siguranţă, nu jazz. De curând am participat la un eveniment muzical cu adevărat de calitate, cum arareori se întâmplă în Baia Mare – North West Fest, un festival internaţional de jazz ajuns la a treia ediţie, şi am văzut prea puţini adolescenţi în public. Mai bine spus, mai deloc.

Pe vremea mea, adolescenţii se împărţeau în câteva categorii: metalişti şi depechişti. Mai erau şi cei care ascultau pop – probabil, majoritatea – şi cei care ascultau rock vechi, adică hippioţii. Opţiunea muzicală a cuiva era atât de importantă, încât pe baza ei se sudau prietenii, se alegeau garderobe, se împodobeau ghiozdane şi se decorau dormitoare. Bănuiesc că gustul muzical este la fel de important pentru un adolescent şi în ziua de azi. Şi este, ca şi atunci, exclusivist. Adică, dacă te declari hippiot, ferească sfântul să asculţi muzică pop sau Depeche Mode sau muzică electronică. Te-ai compromite pentru întreaga viaţă! 

Ei, eu fiind aşa, mai  trecută prin viaţă, am învăţat că aceasta este o atitudine păguboasă. Fiecare gen muzical are, până la urmă, bucăţi muzicale de calitate, care merită cunoscute şi apreciate. Asta ţine de cultura muzicală a fiecăruia, înseamnă a avea o minte deschisă, a fi curios, a căuta să înveţi, să afli, să te dezvolţi. Este, aşadar, un atribut al inteligenţei.

Am apreciat întotdeauna că jazz-ul este cel mai liber gen muzical. Un gen care este bazat pe improvizaţie, iar improvizaţia cere talent, inteligenţă şi prezenţă de spirit. Jazz-ul se cântă, de obicei, fără partitură, dar de multe ori presupune cunoaşterea în detaliu a unor bucăţi muzicale aparţinând altor genuri muzicale, precum folclor sau muzica clasică, bucăţi care pot fi preluate şi reinterpretate.
Zilele trecute, participând la North West Fest, mi-am amintit cum, în liceu, aveam nişte colegi foarte talentaţi, care, de altfel, continuă să cânte şi în ziua de azi. O colegă dintr-o clasă paralelă venea după-amiaza în barul de lângă liceu şi, împreună cu alţi doi colegi chitarişti, cântau jazz. A fost atât de mare bucuria de a-i asculta, atât de deschisă acea fereastră spre libertate, încât nu am uitat acele momente nici până în ziua de azi.

Astăzi nu mai sunt închisă într-un liceu cu garduri înalte şi paznic la uşă, dar mă bucur la fel de mult când aud oameni talentaţi cântând. Uneori, talentul îi face să trăiască atât de profund muzica, încât să transmită propriile emoţii publicului, creînd o stare de frenezie, de bucurie. Am văzut oameni cu părul alb ţopăind, i-am văzut fremătând în scaune, i-am auzit ţipând şi fluierând, şi atunci mi-am dat seama că jazz-ul nu are vârstă.