Şcoala ar trebui să pregătească cetăţeni implicaţi

În ultimii ani, viaţa politică din România a consumat energii uluitoare. România “mereu surprinzătoare” ne determină să stăm cu ochii lipiţi de televizoare, să citim ştiri pe Internet de îndată ce ne deschidem ochii dimineaţa, să pierdem nopţi în faţa talk-show-urilor, să ne certăm cu vecinii, cu rudele, cu prietenii, să petrecem ore, zile întregi în stradă.

Imediat după Revoluţia din 1989, când presa şi-a câştigat libertatea, apetitul românilor pentru ziare a explodat. Cozile de la pâine şi lapte s-au mutat atunci la chioşcurile de ziare. Între timp, presa scrisă a falimentat în mare parte, dar pofta românilor de politică a rămas la fel de mare. Ne entuziasmăm, ne agităm, ne înflăcărăm, suferim dezamăgiri din cauza politicii mai mult decât din pricina dragostei. Şi totuşi, asta nu se vede la vot, unde absenteismul creşte constant.

În stradă, la proteste, merg destul de mulţi tineri. Întrebarea care se pune este dacă ar trebui tinerii să fie interesaţi de politică, sau nu. Îmi amintesc că, la o lună după ce am împlinit 18 ani, au avut loc alegeri prezidenţiale. Era în 1996. Eram atât de preocupată şi de entuziasmată de rezultatul alegerilor, încât m-am dus la şcoală cu o cheie atârnată de gât. Cheia era simbolul Convenţiei Democratice, un partid politic al cărui candidat la prezidenţiale era Emil Constantinescu.

Nu îmi amintesc să ni se fi predat la şcoală ceva util pentru a înţelege viaţa politică şi civică din România. Dar ştiu sigur că asta m-ar fi ajutat. Nu să se facă politică în şcoală, ci elevii să înveţe câteva noţiuni simple, elementare, despre stânga, dreapta şi centrul eşichierului politic, despre drepturile omului, despre extremism, populism şi naţionalism, despre dreptul de vot şi despre cât de greu a fost acesta câştigat de anumite categorii sociale. Poate că, ştiind lucrurile astea, tinerii nu ar mai spune “mă piş pe el de vot” şi ar conştientiza mai bine puterea de care dispun într-o democraţie.

Desigur, pentru ca lucrurile acestea să se întâmple, ar fi nevoie de voinţă politică şi de profesori dedicaţi. Sau, poate, doar de anumiţi oameni bine pregătiţi şi cu iniţiativă, cum este judecătorul Cristi Danileţ, cel care a conceput un manual de educaţie juridică. Acesta se predă deja în câteva licee din România şi cred că este un mare câştig pentru acei elevi. Chiar dacă ei nu vor deveni jurişti, avocaţi sau magistraţi, cunoaşterea câtorva elemente de bază ale dreptului le va fi utilă mai târziu, ca cetăţeni.

Iar şcoala ar trebui să pregătească cetăţeni adevăraţi, nu depozitari ai unor kilograme de informaţii inutile şi, de multe ori, depăşite.

Muzică şi libertate

Nu prea ştiu ce muzică ascultă adolescenţii de azi. Cu siguranţă, nu jazz. De curând am participat la un eveniment muzical cu adevărat de calitate, cum arareori se întâmplă în Baia Mare – North West Fest, un festival internaţional de jazz ajuns la a treia ediţie, şi am văzut prea puţini adolescenţi în public. Mai bine spus, mai deloc.

Pe vremea mea, adolescenţii se împărţeau în câteva categorii: metalişti şi depechişti. Mai erau şi cei care ascultau pop – probabil, majoritatea – şi cei care ascultau rock vechi, adică hippioţii. Opţiunea muzicală a cuiva era atât de importantă, încât pe baza ei se sudau prietenii, se alegeau garderobe, se împodobeau ghiozdane şi se decorau dormitoare. Bănuiesc că gustul muzical este la fel de important pentru un adolescent şi în ziua de azi. Şi este, ca şi atunci, exclusivist. Adică, dacă te declari hippiot, ferească sfântul să asculţi muzică pop sau Depeche Mode sau muzică electronică. Te-ai compromite pentru întreaga viaţă! 

Ei, eu fiind aşa, mai  trecută prin viaţă, am învăţat că aceasta este o atitudine păguboasă. Fiecare gen muzical are, până la urmă, bucăţi muzicale de calitate, care merită cunoscute şi apreciate. Asta ţine de cultura muzicală a fiecăruia, înseamnă a avea o minte deschisă, a fi curios, a căuta să înveţi, să afli, să te dezvolţi. Este, aşadar, un atribut al inteligenţei.

Am apreciat întotdeauna că jazz-ul este cel mai liber gen muzical. Un gen care este bazat pe improvizaţie, iar improvizaţia cere talent, inteligenţă şi prezenţă de spirit. Jazz-ul se cântă, de obicei, fără partitură, dar de multe ori presupune cunoaşterea în detaliu a unor bucăţi muzicale aparţinând altor genuri muzicale, precum folclor sau muzica clasică, bucăţi care pot fi preluate şi reinterpretate.
Zilele trecute, participând la North West Fest, mi-am amintit cum, în liceu, aveam nişte colegi foarte talentaţi, care, de altfel, continuă să cânte şi în ziua de azi. O colegă dintr-o clasă paralelă venea după-amiaza în barul de lângă liceu şi, împreună cu alţi doi colegi chitarişti, cântau jazz. A fost atât de mare bucuria de a-i asculta, atât de deschisă acea fereastră spre libertate, încât nu am uitat acele momente nici până în ziua de azi.

Astăzi nu mai sunt închisă într-un liceu cu garduri înalte şi paznic la uşă, dar mă bucur la fel de mult când aud oameni talentaţi cântând. Uneori, talentul îi face să trăiască atât de profund muzica, încât să transmită propriile emoţii publicului, creînd o stare de frenezie, de bucurie. Am văzut oameni cu părul alb ţopăind, i-am văzut fremătând în scaune, i-am auzit ţipând şi fluierând, şi atunci mi-am dat seama că jazz-ul nu are vârstă.

Cum învăţăm în vacanţă?

E vară, e soare, e vacanţă. Ce ar trebui să facă elevii? Ce vor ei, ar replica, probabil, elevii înşişi. Şi, desigur, ar avea dreptate. Cu câteva nuanţe.

Mintea adolescenţilor este ca un burete care absoarbe din jur tone de informaţii. De cele mai multe ori, ei sunt nevoiţi să aboarbă lecţiile din clasă şi din manuale. În vacanţă, însă, ei doresc să se odihnească, să se relaxeze, să se distreze. Şi chiar asta trebuie să facă. Însă nu înseamnă că, distrându-se, nu pot învăţa în continuare.

Dacă aş fi din nou adolescent, cel mai mult mi-aş dori ca în vacanţa de vară să călătoresc în străinătate. Să-mi iau rucsacul şi să plec în lume. Aş putea alege excursiile organizate sau aş putea, pur şi simplu, să explorez ţări în care nu am mai călătorit până acum. Călătoriile sunt cel mai plăcut mod de a acumula cunoştinţe. Dacă cunoşti măcar o limbă străină, la nivel de conversaţie, şi dacă ai un telefon, pentru a putea accesa hărţi, este imposibil să nu te descurci. Desigur, nu orice tânăr îşi poate permite să călătorească. Unii au o situaţie financiară precară. Dar chiar şi în astfel de cazuri se pot găsi soluţii, cu cazare la alţi tineri acasă, spre exemplu. În orice caz, reţelele sociale şi proiectele şcolare internaţionale oferă tinerilor români o deschidere nebănuită, şi lor le este astăzi mai uşor ca oricând să îşi facă prieteni în alte ţări.

Cel mai potrivit mod de a cunoaşte o cultură străină este să stai de vorbă cu oamenii. Să te amesteci cu localnicii, să locuieşti cu ei, să vorbeşti cu ei, să vizitezi locurile pe care ei le frecventează, şi nu doar obiectivele turistice pe care le găseşti prin ghiduri. Sigur, nici ghidurile turistice nu sunt de lepădat: când mergi într-un oraş străin, ar trebui să ai deja o idee despre principalele atracţii din repsectiva localitate, despre ocupaţiile localnicilor şi despre obiceiurile lor.

Nu este important ce ţară alegi să vizitezi. Orice cultură are de oferit o grămadă de lucruri interesante şi frumoase. Va fi o provocare şi un deliciu să descoperi lucrurile care te apropie de acei oameni, dar şi lucrurile pe care ei le fac, le gândesc sau le spun diferit. Totuşi, asigură-te că nu mergi într-o zonă periculoasă, măcinată de războaie sau conflicte interne ori de ameninţări naturale.

Dacă vei opta pentru o excursie în străinătate, vara ţi se va părea mai lungă, mai interesantă, iar perspectiva ta asupra lumii va începe să se schimbe. Vei învăţa mai multe despre diversitate, despre toleranţă, abilităţile tale de comunicare se vor îmbunătăţi şi, nu în ultimul rând, vei deveni mai curios faţă de lumea din jur. Iar a fi curios este primul pas spre înţelepciune.

Adolescenţa, vârsta aruncatului cu capul înainte

          Adolescenţa este vârsta explorărilor, exterioare şi interioare, a nebuniilor, a nevoii acute de libertate, a exceselor, a aruncatului cu capul înainte. Sau, cum spun atâţia psihologi, este o vârstă dificilă. Dificilă pentru cel tânăr, în primul rând, şi, apoi, şi pentru cei din jurul lui. Mai ales pentru familie.

          Nu mi-am propus să dau lecţii. Cel mai mult adolescenţilor le repugnă să fie dădăciţi. De sfaturi le e plin podul, cum se spune. Toată lumea încearcă să îi îndrume, să le spună ce e bine şi ce nu e bine să facă. Doar că ei sunt la vârsta când vor să fie independenţi. Să hotărască pentru sine. Să gândească cu mintea lor.

          Eram exact la fel pe la 16-17 ani. Dificilă, încăpăţânată, dornică să gust viaţa la maximum. Pe la 16 ani m-a pălit o îndrăgosteală cum nu mai simţisem în viaţa mea. O vreme am crezut că va merge. Pe urmă tipul, un coleg de aceeaşi vârstă cu mine, a apărut la liceu de mână cu noua lui prietenă. Nu e nimic neobişnuit în asta, i se poate întâmpla oricui, oricând, şi totuşi pentru mine a fost o catastrofă. Deja începusem să lipsesc masiv de la ore, să frecventez barurile din zona şcolii, fumam în spatele liceului, deranjam orele când profesorii nu terminau de predat odată cu clinchetul clopoţelului. Eram într-o clasă de elită, la un liceu de elită. Văzând panta pe care am luat-o, colegii mei au vrut să-mi dea o lecţie, să mă determine să devin iar cea care fusesem. Au hotărât cu toţii să nu mai vorbească cu mine.

          Simţeam că mi s-a tăiat craca de sub picioare. Că nu mai am sprijin nicăieri. Bine, bine, dar familia?, vă veţi întreba, şi pe bună dreptate. Mă îndepărtasem de familie cât de mult putusem. Nu am fugit de acasă, însă refuzam să port discuţii adevărate cu părinţii mei şi cu sora mea. Le răspundeam monosilabic, atunci când mă întrebau cum a fost la şcoală, nu lăsam să-mi scape niciun detaliu din problemele cu care mă confruntam. Simţeam că ei nu mă pot înţelege, că doar prietenii de aceeaşi vârstă cu mine aveau capacitatea de a pricepe stările prin care, ca adolescentă, treceam.

          Mi s-a sugerat să mă mut la un alt liceu. Eram un „element” care nu făcea cinste liceului de elită în care fusesem admisă în clasa a IX-a. Mi-am lăsat în urmă colegii, prietenii, profesorii, mândria. Am învăţat pe rupte o vară întreagă şi m-am mutat la un profil diametral opus. Eram sfâşiată pe dinăuntru.

          Cei care mi-au venit în ajutor nu au fost prietenii mei. Ci părinţii mei. Pentru că părinţii, oricât ne-ar supăra, oricât ne-ar exaspera la un moment dat, sunt alături de noi o viaţă întreagă. Ei înţeleg mai multe decât credem noi, fie şi doar pentru faptul că au fost şi ei adolescenţi cândva. Ei se străduiesc să înţeleagă, pentru că ştiu că vârsta aceasta este o pacoste. Ei ne privesc cum creştem şi sunt torturaţi de frică. Frica de a nu ne pierde, frica de a nu ne îndepărta, de a nu ne îndruma greşit, de a nu ne fi alături atunci când avem nevoie de asta. Credeţi-mă, uneori e tare greu să fii părinte.

          Sigur, părinţii nu le ştiu pe toate. Uneori nu vor şti cum să ne ajute. Cel mai bine, în astfel de cazuri, ar fi să ne îndrepte spre un psiholog. Un psiholog e cineva care s-a confruntat cu o grămadă de cazuri de oameni aflaţi în situaţii dificile. A făcut o facultate, unde a învăţat cum trebuie îndrumaţi oamenii aceştia, şi în plus are experienţă. Nu e nicio ruşine să apelezi la un specialist atunci când ţi-e greu. Cu siguranţă, într-un fel sau în altul te va putea ajuta. Măcar cu un sfat. Măcar cu o idee despre cum să lupţi cu dificultăţile. Despre cum să te priveşti pe tine însuţi. Despre cum să priveşti lumea aceasta, care ţi se descoperă mult mai urâtă decât o vedeai când erai copil. Doar atât vreau să-ţi mai spun: cu toţii am fost odată adolescenţi. Tuturor ne-a fost mai mult sau mai puţin greu.

Nu eşti singur. Nu eşti singur.