Adolescenții de ieri

Cred că îmbătrânesc. Bine, după standardele adolescenților ar fi trebuit să mă pensionez de mult, eventual să stau închisă în casă și să aștept să mă ia doamna cu coasa. De vreme ce am împlinit 40 de ani, e clar că nu mai am mult de trăit.

Ideea e că îmi amintesc tot mai mult despre adolescența mea. Dar poate că e din cauză că mai nou ascult un pst de radio unde se difuzează muzică de acum 20-25 de ani. Muzica pe care o urmăream în adolescență la MTV, la scurtă vreme după ce ai mei cumpăraseră primul televizor color.

Când eram în clasa a V-a, unii doar puțin mai în vârstă decât mine au murit împușcați la revoluție. În anii ‘90, urmele comunismului erau adânci în România, dar apăreau și primele semne de liberalizare. Atunci s-au deschis primele firme unde puteai să mergi să îți înregistrezi casete. Prima mea casetă cu muzică era cu o selecție de piese pe care nu eu le alesesem – nu cunoșteam altă muzică străină în afară de Al Bano și Romina Power – și care conținea, printre altele, piesa trupei Europe, „Carrie”.

Melodia aceasta am auzit-o acum la radio, și a fost ca un ciocan în cap. Am ascultat caseta aceea, prima mea casetă, de sute de ori. O știam pe de rost. Aveam un casetofon cu leduri, care mă fascina. Noaptea ascultam muzică în pat și beculețele colorate diferit se aprindeau aleatoriu, ca într-o feerie. Banda casetei se prindea uneori în casetofon și trebuia derulată cu un creion. În timp, am învățat să reparăm benzile rupte, cu bandă scotch.

Apoi a apărut televiziunea prin cablu. Și, odată cu ea, MTV-ul. MTV-ul a fost pentru noi, ca fenomen, cam ce e Facebook-ul azi pentru majoritatea oamenilor. Stăteam lipită de televizor, în vacanțe, de dimineața până seara. Mă uitam la videoclipuri și cântam cât mă țineau plămânii. Nu era vorba doar despre muzică, era vorba despre contactul cu Occidentul, cu moda de acolo, despre primele noțiuni despre dragoste și sex. MTV-ul era o școală. O școală mai interesantă decât școala la care mergeam cinci zile pe săptămână. Și de unde reflexele comuniste nu dispăruseră.

Internetul nu exista atunci. Ne uitam, însă, la Dallas, prima soap opera la care românii au avut acces. Un serial interminabil despre niște petroliști și fermieri din Texas, complicata familie Ewing, cu și mai complicata lor viață amoroasă. Apoi a apărut Sclava Isaura, prima telenovelă de pe la noi, care a rupt gura târgului. Se rupea cămașa, de plâns și tristețe, pe toate gospodinele. Dar atunci nu doar gospodinele se uitau la așa ceva, ci familii întregi, reunite în jurul singurului televizor din casă.

Pe urmă am mai evoluat și ne-am uitat cu religiozitate la Twin Peaks. Sâmbăta seara, frumoasa Laura Palmer și ciudată Doamnă cu butucul ne aduceau în fața televizoarelor, unde tremuram de emoție și frică. Părinții mei mă țineau de mână, dar nu aș fi ratat un episod pentru nimic în lume.

Nu sunt nostalgică. Sunt convinsă că adolescenții de azi își vor aminti cu aceeași emoție despre Facebook și Instagram peste vreo 20 de ani. Nu spun că „pe vremea mea” a fost mai bine decât acum. Nu cred asta. Sunt doar niște flashuri pe care am vrut să le împărtășesc cu cei care nu au prins acele vremuri. Și care, poate, sunt vremurile adolescenței părinților lor.

Despre vocile tinere ale României

Sunt o fană a emisiunii Vocea României, difuzată de ProTV. Îmi place să urmăresc episoadele, chiar dacă, de cele mai multe ori, nu mă uit la sezoane de la început, ci aştept până când se mai încinge atmosfera. Dincolo de antrenori (unii îmi plac, alţii nu), apreciez competiţia dreaptă, vocile bune şi melodiile de multe ori bine alese.

A propos de antrenori, mie îmi place Tudor Chirilă. Îl apreciez ca artist, dar dincolo de asta, mi se pare de departe cel mai educat antrenor de la Vocea României. El are întotdeauna discursurile cel mai bine articulate, argumentate şi convingătoare. Plus că apreciez rock-ul (şi jazz-ul) mai presus de pop sau raggae, iar Tudor se pricepe la rock cel mai bine. Dar acest articol nu este nicidecum o pledoarie pentru Tudor Chirilă. La urma urmei, fiecare cu ce-i (cine-i) place.

Dar Vocea României este o rampă de lansare pentru diversele talente. În ultimul timp, mi se pare că apar tot mai mulţi concurenţi foarte tineri, de 15, 16, 17 ani. Mi se pare un gest de mare curaj din partea lor. Iar cel mai mare avantaj cred că este faptul că ei concurează cot la cot cu solişti mai în vârstă, mai experimentaţi, poate mai educaţi decât ei. Iar în competiţia aceasta contează doar talentul şi munca depusă pentru cultivarea ei.

Aceşti tineri vin aici, în competiţie, şi apar pe scenă singuri, fără părinţi şi fără prieteni. Cântă, răspund la întrebări, sunt cântăriţi, evaluaţi, judecaţi. Pentru cei mai mulţi nu e prima scenă pe care apar, însă aceasta este o competiţie de cel mai înalt nivel. Antrenorii sunt binecunoscuţi, sunt buni în branşa lor, uneori sunt ironici, dificili, se mai ceartă între ei, se mai înţeapă. Ca tânăr concurent, trebuie să ai multă stăpânire de sine şi încredere în forţele proprii pentru a reuşi.

Uneori, ei reuşesc, alteori nu. Nici măcar nu pot plânge atunci, pe loc, pentru că sunt filmaţi, pentru că li se pun întrebări, pentru că li se răsuceşte cuţitul în rană. Vor plânge, cu siguranţă, mai târziu. De supărare sau de fericire.

Dar ceea ce vreau să spun este că acest concurs este o lecţie pentru cei care participă la el. O lecţie despre fairplay, despre talent, despre viaţă. Iar pentru tinerii care privesc competiţia de acasă, ea poate fi de asemenea o lecţie. Despre unde se poate ajunge atunci când ai mult talent şi când munceşti pe măsură. Şi nu doar în muzică, în orice domeniu. Este, de asemenea, o lecţie despre muzica bună. Despre cum trebuie cântată şi ascultată ea.

Educaţia financiară începe la vârste mici

Nepotul meu, care are 13 ani, spală vasele acasă. Nu o face dezinteresat, primeşte, de fiecare dată, o sumă de bani în schimb. Cu banii strânşi astfel, şi cu un ajutor din partea părinţilor, şi-a cumpărat de curând consolă.

Celălalt nepot al meu, care are 8 ani, a primit, la vizita lui în România, o monedă de 10 ani. Nu aţi văzut om mai fericit! Fiind atât de mic şi trăind în Franţa, nu are idee despre valoarea leilor, aşa că i s-a părut că s-a îmbogăţit brusc. La un moment dat, fiind ocupat cu ceva, mi-a dat moneda să i-o păstrez. Când i-am înapoiat-o, am mai adăugat 10 bani, explicându-i că băncile oferă întotdeauna dobândă.

Simţul afacerilor de deprinde de mic. Şi, chiar dacă primul exemplu poate fi privit şi dintr-o altă perspectivă (mama lui nu primeşte niciodată bani când spală vasele), cred că şi aceasta este o formă de educaţie pentru viaţă. Aş vrea să le spun nepoţilor mei că cel mai mult în afaceri contează oamenii. Relaţia cu ei. În primul rând cu clienţii, pentru că de ei îţi depinde afacerea. Apoi, relaţia cu angajaţii. Dar şi calitatea lor, atât profesională, cât şi umană. Şi, desigur, relaţia cu partenerii de afaceri, cu furnizorii etc.

De vreo 10 ani merg la aceeaşi coafeză. I-am oferit, de fiecare dată, un bacşiş generos, tocmai în ideea în care doream să îmi păstrez bunele relaţii cu ea, să îmi permit să îi cer să mă programeze într-un timp scurt, să nu mă ţină să aştept după alţi clienţi etc. Să avem, cum s-ar spune, o relaţie civilizată. De curând, s-a purtat urât cu o prietenă a mea, pe care am trimis-o la ea să se tundă.

Vorbisem cu coafeza înainte, ştia despre cine era vorba, îi făcusem o programare de comun acord. Apoi, coafeza a dorit să schimbe ora programării, dar prietena mea nu a putut să se conformeze. Aşa că a mers tot la ora stabilită. Coafeza a făcut o criză de nervi şi s-a purtat urât cu prietena mea. În concluzie, ca să nu mă lungesc, după 10 ani îmi voi schimba coafeza. Acesta este doar un exemplu despre cum nu se fac afacerile. Şi despre cum nu trebuie să te porţi cu clienţii, mai ales cu cei vechi, care s-au dovedit fideli.

Habar nu am ce vor face nepoţii mei după ce vor creşte. Nu ştiu spre ce domenii se vor îndrepta, nu am nici cea mai vagă idee. Cert este că educaţia financiară este absolut necesară pentru a te putea descurca în lumea de azi, indiferent în ce domeniu profesezi. Şi ea începe, cel mai bine, de la vârste fragede.