Adolescenţa este vârsta explorărilor, exterioare şi interioare, a nebuniilor, a nevoii acute de libertate, a exceselor, a aruncatului cu capul înainte. Sau, cum spun atâţia psihologi, este o vârstă dificilă. Dificilă pentru cel tânăr, în primul rând, şi, apoi, şi pentru cei din jurul lui. Mai ales pentru familie.
Nu mi-am propus să dau
lecţii. Cel mai mult adolescenţilor le repugnă să fie dădăciţi. De sfaturi le e
plin podul, cum se spune. Toată lumea încearcă să îi îndrume, să le spună ce e
bine şi ce nu e bine să facă. Doar că ei sunt la vârsta când vor să fie
independenţi. Să hotărască pentru sine. Să gândească cu mintea lor.
Eram exact la fel pe la
16-17 ani. Dificilă, încăpăţânată, dornică să gust viaţa la maximum. Pe la 16
ani m-a pălit o îndrăgosteală cum nu mai simţisem în viaţa mea. O vreme am
crezut că va merge. Pe urmă tipul, un coleg de aceeaşi vârstă cu mine, a apărut
la liceu de mână cu noua lui prietenă. Nu e nimic neobişnuit în asta, i se
poate întâmpla oricui, oricând, şi totuşi pentru mine a fost o catastrofă. Deja
începusem să lipsesc masiv de la ore, să frecventez barurile din zona şcolii,
fumam în spatele liceului, deranjam orele când profesorii nu terminau de predat
odată cu clinchetul clopoţelului. Eram într-o clasă de elită, la un liceu de
elită. Văzând panta pe care am luat-o, colegii mei au vrut să-mi dea o lecţie,
să mă determine să devin iar cea care fusesem. Au hotărât cu toţii să nu mai
vorbească cu mine.
Simţeam că mi s-a tăiat
craca de sub picioare. Că nu mai am sprijin nicăieri. Bine, bine, dar familia?,
vă veţi întreba, şi pe bună dreptate. Mă îndepărtasem de familie cât de mult
putusem. Nu am fugit de acasă, însă refuzam să port discuţii adevărate cu
părinţii mei şi cu sora mea. Le răspundeam monosilabic, atunci când mă întrebau
cum a fost la şcoală, nu lăsam să-mi scape niciun detaliu din problemele cu
care mă confruntam. Simţeam că ei nu mă pot înţelege, că doar prietenii de
aceeaşi vârstă cu mine aveau capacitatea de a pricepe stările prin care, ca
adolescentă, treceam.
Mi s-a sugerat să mă mut
la un alt liceu. Eram un „element” care nu făcea cinste liceului de elită în
care fusesem admisă în clasa a IX-a. Mi-am lăsat în urmă colegii, prietenii,
profesorii, mândria. Am învăţat pe rupte o vară întreagă şi m-am mutat la un
profil diametral opus. Eram sfâşiată pe dinăuntru.
Cei care mi-au venit în
ajutor nu au fost prietenii mei. Ci părinţii mei. Pentru că părinţii, oricât
ne-ar supăra, oricât ne-ar exaspera la un moment dat, sunt alături de noi o
viaţă întreagă. Ei înţeleg mai multe decât credem noi, fie şi doar pentru
faptul că au fost şi ei adolescenţi cândva. Ei se străduiesc să înţeleagă,
pentru că ştiu că vârsta aceasta este o pacoste. Ei ne privesc cum creştem şi
sunt torturaţi de frică. Frica de a nu ne pierde, frica de a nu ne îndepărta,
de a nu ne îndruma greşit, de a nu ne fi alături atunci când avem nevoie de
asta. Credeţi-mă, uneori e tare greu să fii părinte.
Sigur, părinţii nu le
ştiu pe toate. Uneori nu vor şti cum să ne ajute. Cel mai bine, în astfel de
cazuri, ar fi să ne îndrepte spre un psiholog. Un psiholog e cineva care s-a
confruntat cu o grămadă de cazuri de oameni aflaţi în situaţii dificile. A
făcut o facultate, unde a învăţat cum trebuie îndrumaţi oamenii aceştia, şi în
plus are experienţă. Nu e nicio ruşine să apelezi la un specialist atunci când
ţi-e greu. Cu siguranţă, într-un fel sau în altul te va putea ajuta. Măcar cu
un sfat. Măcar cu o idee despre cum să lupţi cu dificultăţile. Despre cum să te
priveşti pe tine însuţi. Despre cum să priveşti lumea aceasta, care ţi se
descoperă mult mai urâtă decât o vedeai când erai copil. Doar atât vreau să-ţi
mai spun: cu toţii am fost odată adolescenţi. Tuturor ne-a fost mai mult sau
mai puţin greu.
Nu eşti singur. Nu eşti singur.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu