În ultimii ani, viaţa politică din România a consumat energii uluitoare. România “mereu surprinzătoare” ne determină să stăm cu ochii lipiţi de televizoare, să citim ştiri pe Internet de îndată ce ne deschidem ochii dimineaţa, să pierdem nopţi în faţa talk-show-urilor, să ne certăm cu vecinii, cu rudele, cu prietenii, să petrecem ore, zile întregi în stradă.
Imediat după Revoluţia din 1989, când presa şi-a câştigat libertatea, apetitul românilor pentru ziare a explodat. Cozile de la pâine şi lapte s-au mutat atunci la chioşcurile de ziare. Între timp, presa scrisă a falimentat în mare parte, dar pofta românilor de politică a rămas la fel de mare. Ne entuziasmăm, ne agităm, ne înflăcărăm, suferim dezamăgiri din cauza politicii mai mult decât din pricina dragostei. Şi totuşi, asta nu se vede la vot, unde absenteismul creşte constant.
În stradă, la proteste, merg destul de mulţi tineri. Întrebarea care se pune este dacă ar trebui tinerii să fie interesaţi de politică, sau nu. Îmi amintesc că, la o lună după ce am împlinit 18 ani, au avut loc alegeri prezidenţiale. Era în 1996. Eram atât de preocupată şi de entuziasmată de rezultatul alegerilor, încât m-am dus la şcoală cu o cheie atârnată de gât. Cheia era simbolul Convenţiei Democratice, un partid politic al cărui candidat la prezidenţiale era Emil Constantinescu.
Nu îmi amintesc să ni se fi predat la şcoală ceva util pentru a înţelege viaţa politică şi civică din România. Dar ştiu sigur că asta m-ar fi ajutat. Nu să se facă politică în şcoală, ci elevii să înveţe câteva noţiuni simple, elementare, despre stânga, dreapta şi centrul eşichierului politic, despre drepturile omului, despre extremism, populism şi naţionalism, despre dreptul de vot şi despre cât de greu a fost acesta câştigat de anumite categorii sociale. Poate că, ştiind lucrurile astea, tinerii nu ar mai spune “mă piş pe el de vot” şi ar conştientiza mai bine puterea de care dispun într-o democraţie.
Desigur, pentru ca lucrurile acestea să se întâmple, ar fi nevoie de voinţă politică şi de profesori dedicaţi. Sau, poate, doar de anumiţi oameni bine pregătiţi şi cu iniţiativă, cum este judecătorul Cristi Danileţ, cel care a conceput un manual de educaţie juridică. Acesta se predă deja în câteva licee din România şi cred că este un mare câştig pentru acei elevi. Chiar dacă ei nu vor deveni jurişti, avocaţi sau magistraţi, cunoaşterea câtorva elemente de bază ale dreptului le va fi utilă mai târziu, ca cetăţeni.
Iar şcoala ar trebui să pregătească cetăţeni adevăraţi, nu depozitari ai unor kilograme de informaţii inutile şi, de multe ori, depăşite.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu