Rezoluția și cititul

Sunt curioasă câți dintre elevii de azi și-au propus, ca rezoluție pentru noul an, să citească mai mult. Eu mi-am propus asta, dar eu nu mai sunt elevă. Îmi amintesc, însă, din vremea liceului, romanul ascuns sub manualul de istorie sau geografie, din care citeam cu nesaț, curioasă să aflu finalul. Mereu mi se părea că nu am timp suficient pentru citit.

Nu prea mai am contact cu școala, dar știu că la orele de limbă și literatură română se studiază destul de vag scriitorii contemporani. Și totuși, v-aș îndemna să vă faceți curaj și să cumpărați (sau să împrumutați de la bibliotecă) cărți ale scriitorilor contemporani.

Dacă vreți să faceți alegeri corecte, este suficient să vă documentați puțin pe Internet, să vedeți cam cum este cotat fiecare nume în parte. Dar, pe de altă parte, fiind și foarte tineri, s-ar putea ca gusturile și așteptările voastre să nu coincidă cu cele ale criticii.
Totodată, specialiștii spun că, mai ales în perioada de formare, este bine să citim orice. Cu alte cuvinte, chiar dacă nu citim numai literatură de calitate, ceea ce lecturăm va contribui într-un mod pozitiv la dezvoltarea noastră ca viitori adulți.

Așadar, liber la scrierile siropoase și la cele cu vampiri! Nu uitați, însă, că va veni un moment în care va trebui să treceți de acest stadiu și să începeți să citiți scrieri mai serioase. Momentul acela, totuși, îl veți alege voi.

De ce recomand scrierile contemporanilor? Pentru că e mult mai probabil să vă regăsiți în ele. Aceste cărți sunt scrise cu limbajul de azi, fără arhaisme supărătoare, tratează lumea de azi (nu neapărat, dar de obicei; regăsim și trecutul apropiat, cum ar fi cel din regimul comunist), pe care o cunoașteți, personajele au sensibilitatea și modul de a gândi al nostru, al celor care trăim acum.

Așadar, aceste cărți au mult mai multe șanse să vă placă, să vă emoționeze și să vă meargă la suflet. Rămâne la latitudinea voastră să alegeți un roman, o carte de proză scurtă, de teatru sau de poezie. Și nu, nu e cazul să fugiți de poezie, mai ales de poezia tânără, pentru că poeții de azi sunt de multe ori foarte cool.

Sunt mulți scriitori români contemporani care merită citiți. Literatura română arată bine azi. Desigur, mai sunt și scriitorii străini asupra scrierilor cărora vă puteți apleca. Nu vă dau niciun nume, pentru că aș risca să las foarte multe la o parte. Dar dacă intrați pe Google și căutați „scriitori contemporani”, veți avea un punct de plecare. Lecturi plăcute!

A fi elev inteligent

Vacanța e gata și sentimentele elevilor sunt amestecate. Pe de o parte, e groaza de lecții și lucrări de control, pe de alta, e bucuria întâlnirii cu colegii. E tristețea că nu vor mai avea timp suficient pentru săniuș, dar și gândul că în curând mai urmează o vacanță.

Tocmai voiam să scriu că elevii se pot răzbuna pe profesorii care nu le plac, când mi-am dat seama că răzbunarea se va întoarce împotriva lor. E un fel de a da dreptate celor care spun că răzbunarea e arma prostului. Și nu mă refer aici la episoade dure, cu profesori umiliți sau chiar violentați, aceste lucruri sunt de neconceput, ci chiar la mijloace mult mai blânde, pe care elevii le folosesc de când lumea.

În vacanța dintre clasa a X-a și clasa a XI-a am învățat pe rupte la franceză. Urma să mă mut la un liceu nou, unde aveam să studiez franceza, din care nu știam o boabă, pentru că eu făcusem engleză și rusă. Liniștiți-vă, nu am vârsta pe care ar fi avut-o Stalin dacă nu ar fi murit, dar în clasa a V-a, când am intrat în gimnaziu și am început să învăț prima limbă străină, am mai prins câteva luni de comunism, așa că ni s-a spus că cine dorește să se înscrie în clasa cea mai bună este condiționat de acceptarea limbii ruse ca limbă străină.

Revenind, în vacanța dintre a X-a și a XI-a am studiat franceza în particular (manual mi-a fost „Micul Prinț” - un deliciu!), încercând să recuperez anii pierduți. Am dat un examen și din toamnă m-am alăturat noilor mei colegi. Acolo am dat peste o profesoară care ne trata, nu exagerez, cu scârbă.

Mult mai târziu am aflat că ea, de fapt, își greșise drumul în viață, că pentru ea era un calvar să predea, și de aceea era tot timpul întoarsă pe dos când venea la ore. În loc să își schimbe meseria, să își aleagă o carieră pe placul ei, a preferat să chinuie sute de elevi. Iar noi, pentru că nu o puteam suporta, ne răzbunam fugind de la ore. Nu o dată, de două ori, ci sistematic. Așa se face că, până la finalul clasei a XII-a, am uitat foarte mult din franceza învățată, iar până după facultate nu mai știam nimic. Anul trecut am găsit niște voluntari francezi și am reluat învățarea limbii, fără să pot să uit cât de prostește m-am purtat în liceu, aruncând pe apa sâmbetei propriile mele eforturi și banii părinților.

O limbă străină, în societatea globalizată de azi, este indispensabilă oricărui cetățean. Ne place să călătorim, ne place să citim presă sau cărți străine, să ne uităm la filme sau să ascultăm versurile unor melodii străine. Nimic din toate astea nu este posibil dacă nu stăpânim măcar o limbă străină. Sigur, engleza ne e de mare folos, dar nu e întotdeauna suficientă. Și atunci, la ce bun să ne răzbunăm?

De ce să nu fim mai inteligenți decât atât și să profităm cât putem de profesorii pe care îi avem în școală? Și nu vorbesc aici strict despre limbile străine, ci și despre alte materii care ne vor fi de folos în viață, de la geografie la matematică, de la limba română la muzică.

E bine să gândim în perspectivă și să facem tot ce putem pentru a nu ne regreta deciziile mai târziu.

Vom fi toată viața copiii părinților noștri

Adolescența e perioada câd tinerii simt nevoia să își ia zborul, să își încerce propriile aripi și să vadă dacă sunt în stare să se descurce pe cont propriu. Zidul pe care îl pun între ei și părinți este resimțit ca dureros de către cei din urmă, și mulți părinți nu știu cum să reacționeze.

Țin minte că, atunci când eram adolescentă, cel mai mult mă enervau întrebările părinților care încercau să afle ce mai e cu viața mea. Aveam o grămadă de secrete față de ei și mi se părea normal să fie așa.

Mi-am amintit asta aseară, când eram la magazin și vorbeam cu mama la telefon. Când să închid, mi-a spus să nu mă culc prea tâziu și să mă odihnesc bine. I-am reproșat că mă dădăcește și am glumit spunându-i că vrea să mă bage în pat la 20,30 și să-mi ia tableta, ca unui copil. Și am râs amândouă. Dacă mi-ar fi făcut așa ceva în adolescență, cel mai probabil aș fi făcut o criză de nervi.
Adevărul e că rămânem toată viața copiii părinților noștri. Ei nu vor înceta niciodată să ne privească protector și să încerce să ne ajute.

Acum două seri, când m-am întors de la serviciu, am găsit în apartamentul unde locuiesc singură un brăduț foarte frumos. Era deja montat în suport și aștepta doar să fie împodobit. Apucasem să le spun părnților mei că aș vrea să mă ducă cu mașina lor până la marginea orașului, să îmi cumpăr un brad. Iar ei, în aceeași zi, mi-au făcut cadou unul. A fost cea mai frumoasă surpriză pe care mi-o puteau face de Crăciun. Și nu m-am bucurat atât că m-au scutit de o cheltuială, cât pentru sentimentul de siguranță, de protecție pe care mi l-au dat prin gestul lor.

La urma urmei, asta înseamnă familia. Siguranța că poți avea încredere în cei de lângă tine, și că ei vor încerca să te ajute în orice situație. Sigur, cu prietenii e la fel. Numai că relațiile de prietenie arareori durează o viață. Prietenii vin și pleacă. Însă familia rămâne. Asta încerca să îmi spună mama în adolescență, când făceam tot posibilul să îmi ignor familia și când îmi idolatrizam prietenii. Pe care în scurt timp, printr-un concurs de împrejurări, i-am pierdut.

De Crăciun, e cazul să fim mai blânzi. Să ne împăcăm cu noi înșine, cu părinții și cu prietenii noștri. Să ne gândim că, chiar dacă ne-au greșit, nici noi nu suntem perfecți și probabil că nu ne-am fi descurcat mult mai bine într-o situație similară.

Şcoala ar trebui să pregătească cetăţeni implicaţi

În ultimii ani, viaţa politică din România a consumat energii uluitoare. România “mereu surprinzătoare” ne determină să stăm cu ochii lipiţi de televizoare, să citim ştiri pe Internet de îndată ce ne deschidem ochii dimineaţa, să pierdem nopţi în faţa talk-show-urilor, să ne certăm cu vecinii, cu rudele, cu prietenii, să petrecem ore, zile întregi în stradă.

Imediat după Revoluţia din 1989, când presa şi-a câştigat libertatea, apetitul românilor pentru ziare a explodat. Cozile de la pâine şi lapte s-au mutat atunci la chioşcurile de ziare. Între timp, presa scrisă a falimentat în mare parte, dar pofta românilor de politică a rămas la fel de mare. Ne entuziasmăm, ne agităm, ne înflăcărăm, suferim dezamăgiri din cauza politicii mai mult decât din pricina dragostei. Şi totuşi, asta nu se vede la vot, unde absenteismul creşte constant.

În stradă, la proteste, merg destul de mulţi tineri. Întrebarea care se pune este dacă ar trebui tinerii să fie interesaţi de politică, sau nu. Îmi amintesc că, la o lună după ce am împlinit 18 ani, au avut loc alegeri prezidenţiale. Era în 1996. Eram atât de preocupată şi de entuziasmată de rezultatul alegerilor, încât m-am dus la şcoală cu o cheie atârnată de gât. Cheia era simbolul Convenţiei Democratice, un partid politic al cărui candidat la prezidenţiale era Emil Constantinescu.

Nu îmi amintesc să ni se fi predat la şcoală ceva util pentru a înţelege viaţa politică şi civică din România. Dar ştiu sigur că asta m-ar fi ajutat. Nu să se facă politică în şcoală, ci elevii să înveţe câteva noţiuni simple, elementare, despre stânga, dreapta şi centrul eşichierului politic, despre drepturile omului, despre extremism, populism şi naţionalism, despre dreptul de vot şi despre cât de greu a fost acesta câştigat de anumite categorii sociale. Poate că, ştiind lucrurile astea, tinerii nu ar mai spune “mă piş pe el de vot” şi ar conştientiza mai bine puterea de care dispun într-o democraţie.

Desigur, pentru ca lucrurile acestea să se întâmple, ar fi nevoie de voinţă politică şi de profesori dedicaţi. Sau, poate, doar de anumiţi oameni bine pregătiţi şi cu iniţiativă, cum este judecătorul Cristi Danileţ, cel care a conceput un manual de educaţie juridică. Acesta se predă deja în câteva licee din România şi cred că este un mare câştig pentru acei elevi. Chiar dacă ei nu vor deveni jurişti, avocaţi sau magistraţi, cunoaşterea câtorva elemente de bază ale dreptului le va fi utilă mai târziu, ca cetăţeni.

Iar şcoala ar trebui să pregătească cetăţeni adevăraţi, nu depozitari ai unor kilograme de informaţii inutile şi, de multe ori, depăşite.

A fi diferit la liceu

Am mai spus aici că adolescenţa este vârsta la care încercăm să ne afirmăm unicitatea. Este vârsta rebeliunii, la care căpătăm curajul de a spune că noi suntem altfel, suntem diferiţi.

Până la un punct, a fi diferit este perceput ca un lucru cool de către colegi. De la un punct încolo, cei diferiţi devin victimele bullyingului. Dar unde este situată acea limită fină dintre invidie şi ură, dintre a fi purtat pe braţe şi a fi scuipat în obraz?

Statistici precise privind numărul de victime ale bullyingului din şcolile din România sunt greu de făcut. Majoritatea victimelor refuză să recunoască, de frică să nu fie agresate mai rău. Se tem, uneori, chiar pentru viaţa lor. Însă persoanele puţin mai în vârstă, cele care au absolvit liceul şi chiar facultatea, recunosc, în anumite ocazii, că s-au confruntat cu violenţe în timpul şcolii, că au fost ameninţate, luate peste picior şi chiar agresate fizic. Este dificil pentru un elev să admită că este o victimă. Până la urmă, nici părinţii, nici profesorii şi nici paznicii şcolii nu îl pot apăra în fiecare minut, în fiecare secundă. La un moment dat, adolescentul va rămâne singur cu agresorul său, şi atunci câteva secunde vor fi de ajuns pentru a face diferenţa dintre viaţă şi moarte, dintre starea de normalitate şi umilinţă.

Astfel de comportamente vor lăsa urme adânci asupra victimelor. Este posibil ca ele să rămână cu sechele pentru tot restul vieţii. Cu certitudine, îşi vor aminti mereu de perioada liceului cu durere, cu o strângere de inimă, cu frustrare.

Dar atât victimele, cât şi agresorii, şi mai ales cei care aleg să stea pe margine, fără a interveni, trebuie să ţină minte un lucru: viitorul este al celor care ies din rând. În viaţă vor reuşi mereu cei care au curajul să rişte, şi nu cei care vor fi conformişti, din lipsă de imaginaţie sau de frica „gurii lumii”.

Aceştia din urmă se vor confunda mereu cu marea masă, în timp ce nonconformiştii vor fi vârfurile societăţii. Iar un astfel de gând, apărut atunci când trebuie, poate face victimele să meargă mai departe. Le poate da curajul de a continua, încrederea că sunt oameni valoroşi, care au ceva de spus, care merită să fie apreciaţi şi respectaţi.

Uneori, liceul e un iad. O junglă. Iar a-l frecventa e primul contact cu opinia publică. Cu societatea prea curioasă, prea băgăreaţă, şi care are o părere despre orice. Un fel de sat tradiţional, unde fiecare ştie ce fac toţi ceilalţi.

Uneori, tot ce vor adolescenţii e o gură de aer proaspăt. Şi puţină încredere.

Prioritatea nr. 1: limbile străine

Nicio materie care se învaţă în liceu nu mi se pare mai importantă decât limbile străine. Chiar dacă atunci, în adolescenţă, nu le acordăm foarte multă importanţă - pentru că materiile de parcurs sunt multe, pentru că suntem obosiţi şi pentru că, poate, avem prea puţine ocazii de a vorbi efectiv în limbile străine studiate, vine o vreme când ajungi fie să te feliciţi, fie să îţi pară rău pentru atitudinea pe care ai avut-o în liceu. Într-o lume în care circulaţia oamenilor este tot mai liberă, în care ne petrecem tot mai multe concedii în străinătate, în care luăm zilnic contact cu produse artistice realizate în alte ţări, cum sunt muzica sau filmele, este vital să cunoaştem bine cel puţin o limbă străină.

La engleză am învăţat întotdeauna. Mi-a plăcut, plus că era mult mai simplu, auzind cuvinte englezeşti cântate într-o mulţime de piese muzicale, rostite în filme sau în emisiuni TV străine. E cu totul altceva când auzi vorbindu-se limba pe care o studiezi: ea îţi apare dintr-o dată vie, colorată, cu sens.

Dar limba principală pe care am studiat-o începând cu clasa a cincea a fost rusa. Era anul când s-a întâmplat revoluţia din 1989, ultimul an în care se crea o clasă care să aibă rusa ca limbă principală. Am avut o profesoară care parcă era ruptă din manualul de rusă, o figură sovietică tipică de tovarăşă 50+, coafată vintage, mieroasă şi plictisitoare. Asta, plus ura faţă de poporul rus şi comunismul său, m-au făcut să nu învăţ limba şi, până în ziua de azi, mai ştiu doar să citesc literele chirilice (dar trebuie să mă chinui puţin). Ceea ce a fost, cu siguranţă, o atitudine greşită, pentru că orice limbă învăţată e un atu câştigat. Însă, cel puţin pentru mine, figura profesorului a fost mereu foarte importantă: dacă nu mi-a plăcut profesorul, nu mi-a plăcut nici materia pe care o preda.

În clasa a XI-a m-am mutat la un alt liceu, unde nu se preda rusă. A trebuit să învăţ, într-o vacanţă de vară, ceea ce se preda în cinci ani de franceză. Am luat ore în particular şi am învăţat. La liceu, însă, am dat peste o profesoară-statuie, care nu ne zâmbea niciodată, nu ne întreba de sănătate, ci, la începutul orei, trântea pe cele două table exerciţii, pe care le rezolvam până când suna clopoţelul. Mai târziu am aflat că doamna era, de altfel, o persoană plăcută, doar că nu-i plăcea profesia ei. Iar asta se vedea, şi încă cum! Aşa că, în doi ani de liceu, am cam uitat tot ce învăţasem în particular în vacanţa aceea de vară.

Acum nu regret nimic mai mult decât că am fugit de la orele de franceză. Din fericire, există cursuri, chiar gratuite, pentru cei care vor să se pună la punct cu limbile străine. Eu am început un curs de franceză la Biblioteca Judeţeană “Petre Dulfu”, ţinut chiar de o domnişoară din Franţa, voluntar Team For Youth. Deocamdată suntem la început de drum, dar cred că va fi bine.

Aşa că nu uitaţi să învăţaţi limbi străine, să călătoriţi şi să căutaţi ocazii de a vorbi cu străini. Veţi avea parte, cu siguranţă, de experienţe frumoase şi de neuitat.

Adolescenţa, această vârstă haotică

Nimic nu îi sperie pe părinţi mai mult decât faptul că al lor copil devine adolescent. Vârsta aceasta, care presupune schimbări majore în dezvoltarea creierului şi în plan hormonal, îi face pe tineri să fie atât de debusolaţi, să se comporte atât de haotic, încât de multe ori părinţii nu ştiu cum să gestioneze situaţia. În această perioadă, se întâmplă adesea ca părinţii să îl găsească pe copilul lor nesuferit şi obraznic, iar el, la rândul său, să ajungă să aibă sentimente negative faţă de părinţi, considerându-i cicălitori, neînţelegători şi chiar rău intenţionaţi.

De multe ori, puntea comunicării între generaţii se rupe, nervii şi frustrările împiedică părţile să ajungă la un compromis, tânărul se îndepărtează de familie, iar părinţii devin disperaţi şi neputincioşi. În cazul în care această situaţie persistă, este recomandabil să fie cerut sfatul unui specialist. Un psiholog bun va sfătui familia cum să gestioneze diferitele situaţii de criză, însă greul tot pe umerii părinţilor va rămâne.

Adolescenţa este o perioadă de trecere de la copilărie la maturitate, în care tânărul dobândeşte nevoia de independenţă faţă de părinţi şi nevoia de a se integra într-un nou grup social. Nu este recomandabil ca libertatea să îi fie îngrădită total şi să îi fie stopate aceste două tendinţe, pentru că el se va încăpăţâna, se va revolta şi ar puteasă ia decizii proaste. Totuşi, nici o libertate totală nu este bună, dat fiind că lumea de azi prezintă numeroase pericole pentru tineri. La vârsta adolescenţei, căutăm satisfacţii rapide, căutăm activităţi care nu necesită un efort mare şi care ne recompensează imediat. În plus, creierul adolescenţilor nu este suficient dezvoltat, astfel încât ei nu pot aprecia corect consecinţele propriilor fapte. Aşa încât o supraveghere discretă şi o îndrumare inteligentă este de preferat. Ce e drept, linia fină dintre prea multă şi prea puţină libertate este greu de urmat chiar şi pentru cei mai bine intenţionaţi părinţi. Este bine, însă, să îi spunem copilului că îi este permis să facă greşeli, pentru că din greşeli va învăţa, şi să îl încurajăm ca, atunci când greşeşte, să vină să ne spună.
Desigur, dacă o face, vom încerca să îl înţelegem, nu să îl tragem imediat la răspundere sau să îi repetăm enervantul „ţi-am spus eu!”. De asemenea, este recomandabil să nu oferim sfaturi copilului decât atunci când acesta ni le cere. Tânărul doreşte să se descurce singur, este la vârsta la care îşi încearcă aripile, iar sfaturile noastre oferite prea des pot fi interpretate ca o cicăleală. Riscul este ca adolescentul pur şi simplu să nu mai fie atent la ce îi spunem, iar altădată să se ferească a mai purta o conversaţie profundă cu noi.

Vreau o ţară de adolescenţi

În urmă cu câteva zile, un grup de elevi de la Colegiul Național “Samuel von Brukenthal“, împreună cu un profesor, au ieşit în curtea şcolii, în timpul orei de istorie, şi au participat la un protes. Întrucât curtea este situată chiar în preajma sediului PSD Sibiu, unde de mai multe luni se desfăşoară protestul celor de la Vă Vedem din Sibiu, gestul elevilor a fost interpretat ca având conotaţii politice. Apoi, alţii au crezut că protestul elevilor era legat de decizia ministrului educaţiei de a reduce fondurile alocate unor universităţi de prestigiu din ţară. Se pare, însă, că profesorul implicat ar fi un pedagog din Elveţia, care a dorit să le arate elevilor cum funcţionează democraţia. Una dintre elevele implicate a precizat şi că ea şi colegii ei au profitat de moment pentru a protesta împotriva situaţiei politice din România, dar fără a afişa sau a striga vreun mesaj în acest sens.

Iniţiativa pedagogului elveţian este salutară. Tinerii trebuie să ştie că au dreptul să îşi exprime părerea, că au puterea de a schimba lucrurile care nu le plac în societate sau în mediul politic, că trebuie să se implice în buna funcţionare a democraţiei. Mai ales în aceste momente, în care iliberalismul are tot mai mulţi adepţi în Europa, este timpul să ne mobilizăm. Este timpul să ne aducem aminte că democraţia nu este veşnică şi că libertatea noastră nu este un drept câştigat pentru toată viaţa. Că toate acestea să păstrează prin luptă. Iar lupta implică informarea zilnică, votul, dar şi alte forme de manifestare a libertăţii de exprimare, cum ar fi petiţiile, audienţele, protestele.
Toate acestea se deprind prin educaţie. Iar educaţia se face încă din copilărie şi adolescenţă. Adolescenţii au un simţ foarte ascuţit al dreptăţii. Câd îi faci o nedreptate unui adolescent, el reacţionează imediat. Acest simţ se toceşte mai târziu, la majoritatea oamenilor. Apar, în schimb, conformismul, lehamitea, sentimentul de inutilitate, dezgustul, saturaţia. Adolescenţii, însă, sunt idealişti şi sunt gata să lupte pentru principii. Ei au o energie debordantă şi o curăţenie sufletească încă nealterată. Prea puţine dezamăgiri i-au afectat în scurta lor viaţă şi prea lung e timpul dinaintea lor, pentru a nu-şi folosi toată puterea spre a-şi face viitorul mai bun. Ei, însă, au alternative : dacă văd că nu au şanse să îşi facă un viitor bun aici, vor pleca să şi-l caute în altă parte. Noi, adulţii, noi, societatea, trebuie să îi convingem să rămână.

Mi-aş dori ca România să fie o ţară de adolescenţi. Mi-aş dori ca idealismul, energia şi simţul dreptăţii să ne guverneze. Mi-aş dori să facem mai des exerciţii precum pedagogul elveţian, exerciţii la care să participăm cât mai mulţi adolescenţi şi adulţi. Şi poate că atunci am avea o şansă să îi convingem pe tineri să nu mai plece.

Opţiunile din liceu sunt importante, dar nu neapărat definitive

Zilele trecute mi-am amintit de anii liceului şi de presiunea extraordinară pe care o puneau asupra mea profesorii şi părinţii. Mi se cerea să obţin note bune, să petrec multe ore studiind acasă, după cursuri, să iau meditaţii. Ieşeam foarte puţin cu prietenii, ne întâlneam aproape exclusiv la şcoală, pentru că nu aveam voie să merg în oraş decât după ce îmi terminam temele. Iar asta se întâmpla seara târziu, când nu mai aveam ce face, decât să mă culc.

Recunosc, mi-a prins bine. Îmi plăcea literatura, îmi plăcea să scriu şi mi-am dorit ca viaţa mea să se învârtă în jurul acestor două pasiuni. Am intrat la facultate din prima, deşi concurenţa a fost mare, am absolvit-o cu note mari, am lucrat câţiva ani în presă. Destul de mulţi.

Dar viaţa nu e aşa cum ţi-o proiectezi atunci când eşti licean sau student. Realitatea te loveşte cu urâţenia ei şi îţi zdrobeşte visurile. Dorinţa ta de a schimba în bine lumea din jur se dovedeştea fi imposibil de pus în practică, pentru că realitatea e mai găunoasă şi mai încăpăţânată decât ţi-o închipuiai. Te cuprinde dezamăgirea, scârba şi faci un pas în spate. Vrei altceva.

Am hotărât să fac o întoarcere de 180 de grade. Să-mi schimb total domeniul de activitate. Nu prea ştiam nici eu ce vreau, bâjbâiam în beznă, şi atunci s-a ivit o ocazie frumoasă: să lucrez în domeniul alimentaţiei publice. Mereu mi-au plăcut dulciurile, mereu m-au făcut fericită. De data aceasta aveam ocazia să mă dedic lor. Am spus da fără să stau prea mult pe gânduri.

Zilele trecute, mama mi-a spus, râzând: “Dacă-mi ziceai, la 18 ani, că vrei să lucrezi într-o cofetărie…” Am râs şi eu. Pe vremea aceea, nu mi-ar fi trecut prin cap aşa ceva. Nici eu nu mi-aş fi dorit, nici părinţii mei nu ar fi acceptat. Dar viaţa e plină de surprize.

Sora mea, care e stabilită în Franţa de câţiva ani, mi-a spus că în zona unde locuieşte sunt o mulţime de foşti funcţionari ai unor bănci care s-au reprofilat, optând să lucreze în mici brutării. În locul unor responsabilităţi majore, care implică stres şi consum nervos, au optat pentru munca fizică, ce oferă satisfacţii pe loc.

Şi nu, nu nicio ruşine să prestezi o muncă ce nu necesită studii superioare. Atâta timp cât o faci cu responsabilitate şi dăruire, eşti demn de tot respectul. Important e să fii bun în meseria ta, indiferent care e aceasta.

Nu-mi pare rău că am parcurs acest drum, chiar dacă el este sinuos. Ştiu că nu puteam ajunge în acest punct altfel. Nu am făcut paşi înapoi, am mers doar înainte. Sunt gata să descopăr o nouă meserie, sunt gata să mă bucur de ea. Nu mă neg pe mine însămi, voi păstra scrisul ca o pasiune. Voi aduce bucurie în viaţa celorlaţi, deopotrivă prin cuvinte şi prin bunătăţi dulci.

De fapt, voiam să vă spun să nu vă stresaţi foarte tare. Ceea ce faceţi în liceu e important, dar nu e neapărat şi definitiv. E de dorit să vă păstraţi opţiunile deschise. Să rămâneţi curioşi, să vreţi să descoperiţi lumea şi oamenii din jur. Dacă acum vreţi să deveniţi contabili, foarte bine. Poate peste 10 ani veţi dori să vă deschideţi o pensiune, sau să reparaţi maşini, sau să creşteţi animale. Dar, cu siguranţă, studiile efectuate, cărţile citite şi experienţa acumulată vă vor fi de ajutor, într-un fel sau altul. Aşa că străduiţi-vă să fiţi buni, dar nu cu disperare. Munca şi perseverenţa vor da, în final rezultate.

Moda pentru adolescente

Adolescentele adesea poartă coafuri, bijuterii şi haine care să le scoată în evidenţă şi care să li se potrivească. În lumea lor, moda joacă un rol important pentru stima de sine şi identitate.

Stilurile se schimbă, iar odată ce cresc, adolescentele îşi dau seama cât de departe vor să meargă pentru a se lansa în lume. Unele haine şi coafuri, care odată erau considerate subiecte interzise, acum sunt acceptate, încât adolescentele pot descoperi cine sunt şi ce vor să reprezinte...”

Află mai multe despre tendințe și accesorii și bijuterii în continuarea articolului aici: http://yve.ro/articole-moda/stiluri-si-tendinte-pentru-adolescente/

Copilul meu nu-i premiant

 „Sîntem o familie normală. Avem studii superioare, am fost premianţi şi olimpici amîndoi (eu mai puţin, doar la partea umană, soţul – universal), deci consider că pot vorbi pertinent.

Am urmat „cursul vieţii“ şi am primit în dar primul copil. Crescînd, a venit şi vremea grădiniţei, cea cu două educatoare. La una plîngea copilul, la cealaltă plîngeam noi, părinţii. Apoi, firesc, conform „cursului vieţii“ – şcoala.”

La gimnaziu, totul a luat-o razna destul de repede, faţă de ritmul molcom cu care ne obişnuiserăm deja. În primul rînd, crescuse copilul şi gîndea (gîndea!) singur, nu ne mai puteam ascunde comentariile şi nemulţumirile care începuseră să apară cu privire la sistemul de învăţămînt, deoarece le percepea şi fără să le audă de la noi.

...Şi acel obsedant „mami, nu mai vreau la şcoală!“...

Pe scurt: mate nu prea fac că s-au ales cu proful de mate diriginte (de unde intrarea în sistemul de meditaţii, care nu face obiectul acestei scrieri). Istorie: se dictează şi se umple tabla, se umplu pagini întregi de caiet, cu date şi războaie care trebuie memorate pînă la lecţia următoare, şi apoi uitate. Geografie – aici predă directoarea, care lipseşte frecvent, dar îi poate chema cu o oră mai devreme într-o zi cu şase ore, oră la care să nu vină în final, pentru că a avut consiliu (de care nu ştia?). Muzică: atunci cînd ştii că un elev nu are voce, îl umileşti să cînte în faţa clasei, ani de zile, excluzîndu-i nota 10 şi motivînd că şi la mate, dacă n-ai talent, nu iei 10??? Păi, la mate, dacă ai creier şi faci meditaţii, poţi lua 10, dar nu poţi să devii „cu voce“ nici după un milion de lecţii de canto! Aşa cred eu, cel puţin, şi faza cu matematica şi meditaţiile a fost deja dovedită. Franceza: intri tu, profesor, la prima oră din an şi, în loc de „bună-ziua, să facem cunoştinţă“ – că eşti nouă –, îi ameninţi că le dai 2 dacă nu-ştiu-ce. Religie: dictare şi copiere de pe tablă cît e ora de lungă. Desen: dictare şi copiere de pe tablă cît e ora de lungă, în termeni care n-au nici o legătură cu nivelul clasei respective. Sport. Aţi mai pomenit să nu-i placă ora de sport cuiva? Ei bine, da – copilului meu. Stai tu, profesor, pe margine, de vorbă cu celălalt profesor şi le arunci cîte o minge pe grupe de fete şi băieţi – jucaţi-vă volei şi fotbal, că noi vorbim. Nu orice copil e cîine, să fugă după os. Nu orice copil e turmă. Română: aici e mai complicat, nu că nu ar fi o profesoară bună, dar e un specimen ciudat, faţă de care nu prea ştii ce să simţi cînd nu simţi frică. Faptele ar fi că vine la jumătatea orei, uneori nu predă, dă tone de teste pe care nu le mai aduce nici anul următor şi alte tone de teme pe care, în condiţiile în care ieşi la ora 18,50 şi a doua zi intri la 11,00, trebuie să le faci, dintr-o culegere de 1 kg, indiferent ce materii mai ai în ziua respectivă. Chimie: intri tu, profesor, în clasă, şi le dai de lucru cinci minute, că ai de vorbit la telefon. Şi nu o oră faci asta, nici două, ci îţi faci un obicei, că merge. Etc. etc. Cursul vieţii fiicei mele a devenit vădit: dictare, memorare, turmă. În şapte ani de şcoală nu a întrebat-o nimeni, niciodată, indiferent la ce materie, ce crede ea despre absolut orice ar putea crede cineva ceva.

Continuarea articolului, aici: http://dilemaveche.ro/sectiune/tilc-show/articol/copilul-meu-nu-i-premiant

Vin sărbătorile. Cum ne împodobim sala de clasă?

Nimic nu e mai greu decât să te îndrepţi dimineaţa spre şcoală în perioada din preajma sărbătorilor, când mai e puţin până la vacanţă şi în jurul tău răsună colindele. Dar orele vor părea mai puţin anoste dacă le vom ţine într-o sală de clasă frumos împodobită.

Cum ne împodobim sala de clasă?

În funcţie de buget şi de imaginaţie, sala de clasă poate deveni un loc feeric. Bugetul poate fi strâns adunând mărunţiş de la fiecare membru al clasei. Nu e nevoie de mulţi bani, ci mai mult de iniţiativă şi fantezie.

Pe catedră, pe uşa clasei sau pe perete, deasupra tablei, se poate atârna o cununiţă de Crăciun.

Aceasta se poate cumpăra gata făcută (găsiţi cununiţe frumoase la Târgul Darurilor de Crăciun, care are loc în fiecare an la Biblioteca judeţeană, sau la Mama Fest, de la Centrul Rivulus Pueris), sau o puteţi confecţiona voi înşivă. Găsiţi toate materialele necesare la magazinele de artizanat din oraş. Aveţi nevoie de o cununiţă din polistiren sau din paie, de o panglică lungă din satin sau catifea sau de o rolă de hârtie creponată, de sârmă pluşată (se găseşte în diferite variante, în culorile Crăciunului, aurie, argintie, roşie etc), de un lipici bun şi de diferite ornamente care se pot lipi pe suprafaţa cununiţei: Moşi Crăciun sau omuleţi de turtă dulce confecţionaţi din fetru autoadeziv, clopoţei, zurgălăi, oameni de zăpadă etc. Fiecare dintre aceste obiecte sau seturi de ornamente costă maximum 10 lei. Important este să nu folosiţi excesiv de multe culori, să încercaţi să alegeţi o culoare dominantă şi să asortaţi ornamentele. Astfel, cununiţa va fi mai elegantă şi nu va arăta ca un papagal.

Dacă vă doriţi o cununiţă cu stil, puteţi să o îmbrăcaţi în fâşii de pânză de sac şi să o ornaţi cu felii uscate de mandarine, conuri de brad şi batoane de scorţişoară.

De asemenea, tot pentru a-l aşeza pe catedră, puteţi confecţiona un aranjament specific de Crăciun, folosind o farfurie colorată, o lumânare mai groasă şi nu foarte înaltă, cetină, globuri mici şi beteală sau spray pentru decorarea bradului. Ar fi bine, totuşi, să nu aprindeţi lumânarea, ca să nu se întâmple accidente.

Puteţi face rost de cetină de dimensiuni mai mari (din locurile unde se vând brazi) şi să o decoraţi cu globuri şi beteală, iar apoi să decoraţi clasa cu acele crenguţe.
Nişte baloane colorate vor înveseli şi ele atmosfera din sala de clasă.

Cu siguranţă, colegii voştri din celelalte clase vor dori imediat să împrumute ideea voastră, şi astfel şcoala va avea în scurt timp un aspect de sărbătoare.

Spor la decorat! :)