Nicio materie care se învaţă în liceu nu mi se pare mai importantă decât
limbile străine. Chiar dacă atunci, în adolescenţă, nu le acordăm foarte multă
importanţă - pentru că materiile de parcurs sunt multe, pentru că suntem
obosiţi şi pentru că, poate, avem prea puţine ocazii de a vorbi efectiv în
limbile străine studiate, vine o vreme când ajungi fie să te feliciţi, fie să
îţi pară rău pentru atitudinea pe care ai avut-o în liceu. Într-o lume în care
circulaţia oamenilor este tot mai liberă, în care ne petrecem tot mai multe
concedii în străinătate, în care luăm zilnic contact cu produse artistice
realizate în alte ţări, cum sunt muzica sau filmele, este vital să cunoaştem
bine cel puţin o limbă străină.
La engleză am învăţat întotdeauna. Mi-a plăcut, plus că era mult mai
simplu, auzind cuvinte englezeşti cântate într-o mulţime de piese muzicale,
rostite în filme sau în emisiuni TV străine. E cu totul altceva când auzi
vorbindu-se limba pe care o studiezi: ea îţi apare dintr-o dată vie, colorată,
cu sens.
Dar limba principală pe care am studiat-o începând cu clasa a cincea a fost
rusa. Era anul când s-a întâmplat revoluţia din 1989, ultimul an în care se
crea o clasă care să aibă rusa ca limbă principală. Am avut o profesoară care
parcă era ruptă din manualul de rusă, o figură sovietică tipică de tovarăşă
50+, coafată vintage, mieroasă şi plictisitoare. Asta, plus ura faţă de poporul
rus şi comunismul său, m-au făcut să nu învăţ limba şi, până în ziua de azi,
mai ştiu doar să citesc literele chirilice (dar trebuie să mă chinui puţin).
Ceea ce a fost, cu siguranţă, o atitudine greşită, pentru că orice limbă
învăţată e un atu câştigat. Însă, cel puţin pentru mine, figura profesorului a
fost mereu foarte importantă: dacă nu mi-a plăcut profesorul, nu mi-a plăcut
nici materia pe care o preda.
În clasa a XI-a m-am mutat la un alt liceu, unde nu se preda rusă. A
trebuit să învăţ, într-o vacanţă de vară, ceea ce se preda în cinci ani de
franceză. Am luat ore în particular şi am învăţat. La liceu, însă, am dat peste
o profesoară-statuie, care nu ne zâmbea niciodată, nu ne întreba de sănătate,
ci, la începutul orei, trântea pe cele două table exerciţii, pe care le
rezolvam până când suna clopoţelul. Mai târziu am aflat că doamna era, de
altfel, o persoană plăcută, doar că nu-i plăcea profesia ei. Iar asta se vedea,
şi încă cum! Aşa că, în doi ani de liceu, am cam uitat tot ce învăţasem în
particular în vacanţa aceea de vară.
Acum nu regret nimic mai mult decât că am fugit de la orele de franceză.
Din fericire, există cursuri, chiar gratuite, pentru cei care vor să se pună la
punct cu limbile străine. Eu am început un curs de franceză la Biblioteca
Judeţeană “Petre Dulfu”, ţinut chiar de o domnişoară din Franţa, voluntar Team
For Youth. Deocamdată suntem la început de drum, dar cred că va fi bine.
Aşa că nu uitaţi să învăţaţi limbi străine, să călătoriţi şi să căutaţi
ocazii de a vorbi cu străini. Veţi avea parte, cu siguranţă, de experienţe
frumoase şi de neuitat.
