A fi diferit la liceu

Am mai spus aici că adolescenţa este vârsta la care încercăm să ne afirmăm unicitatea. Este vârsta rebeliunii, la care căpătăm curajul de a spune că noi suntem altfel, suntem diferiţi.

Până la un punct, a fi diferit este perceput ca un lucru cool de către colegi. De la un punct încolo, cei diferiţi devin victimele bullyingului. Dar unde este situată acea limită fină dintre invidie şi ură, dintre a fi purtat pe braţe şi a fi scuipat în obraz?

Statistici precise privind numărul de victime ale bullyingului din şcolile din România sunt greu de făcut. Majoritatea victimelor refuză să recunoască, de frică să nu fie agresate mai rău. Se tem, uneori, chiar pentru viaţa lor. Însă persoanele puţin mai în vârstă, cele care au absolvit liceul şi chiar facultatea, recunosc, în anumite ocazii, că s-au confruntat cu violenţe în timpul şcolii, că au fost ameninţate, luate peste picior şi chiar agresate fizic. Este dificil pentru un elev să admită că este o victimă. Până la urmă, nici părinţii, nici profesorii şi nici paznicii şcolii nu îl pot apăra în fiecare minut, în fiecare secundă. La un moment dat, adolescentul va rămâne singur cu agresorul său, şi atunci câteva secunde vor fi de ajuns pentru a face diferenţa dintre viaţă şi moarte, dintre starea de normalitate şi umilinţă.

Astfel de comportamente vor lăsa urme adânci asupra victimelor. Este posibil ca ele să rămână cu sechele pentru tot restul vieţii. Cu certitudine, îşi vor aminti mereu de perioada liceului cu durere, cu o strângere de inimă, cu frustrare.

Dar atât victimele, cât şi agresorii, şi mai ales cei care aleg să stea pe margine, fără a interveni, trebuie să ţină minte un lucru: viitorul este al celor care ies din rând. În viaţă vor reuşi mereu cei care au curajul să rişte, şi nu cei care vor fi conformişti, din lipsă de imaginaţie sau de frica „gurii lumii”.

Aceştia din urmă se vor confunda mereu cu marea masă, în timp ce nonconformiştii vor fi vârfurile societăţii. Iar un astfel de gând, apărut atunci când trebuie, poate face victimele să meargă mai departe. Le poate da curajul de a continua, încrederea că sunt oameni valoroşi, care au ceva de spus, care merită să fie apreciaţi şi respectaţi.

Uneori, liceul e un iad. O junglă. Iar a-l frecventa e primul contact cu opinia publică. Cu societatea prea curioasă, prea băgăreaţă, şi care are o părere despre orice. Un fel de sat tradiţional, unde fiecare ştie ce fac toţi ceilalţi.

Uneori, tot ce vor adolescenţii e o gură de aer proaspăt. Şi puţină încredere.