Vom fi toată viața copiii părinților noștri

Adolescența e perioada câd tinerii simt nevoia să își ia zborul, să își încerce propriile aripi și să vadă dacă sunt în stare să se descurce pe cont propriu. Zidul pe care îl pun între ei și părinți este resimțit ca dureros de către cei din urmă, și mulți părinți nu știu cum să reacționeze.

Țin minte că, atunci când eram adolescentă, cel mai mult mă enervau întrebările părinților care încercau să afle ce mai e cu viața mea. Aveam o grămadă de secrete față de ei și mi se părea normal să fie așa.

Mi-am amintit asta aseară, când eram la magazin și vorbeam cu mama la telefon. Când să închid, mi-a spus să nu mă culc prea tâziu și să mă odihnesc bine. I-am reproșat că mă dădăcește și am glumit spunându-i că vrea să mă bage în pat la 20,30 și să-mi ia tableta, ca unui copil. Și am râs amândouă. Dacă mi-ar fi făcut așa ceva în adolescență, cel mai probabil aș fi făcut o criză de nervi.
Adevărul e că rămânem toată viața copiii părinților noștri. Ei nu vor înceta niciodată să ne privească protector și să încerce să ne ajute.

Acum două seri, când m-am întors de la serviciu, am găsit în apartamentul unde locuiesc singură un brăduț foarte frumos. Era deja montat în suport și aștepta doar să fie împodobit. Apucasem să le spun părnților mei că aș vrea să mă ducă cu mașina lor până la marginea orașului, să îmi cumpăr un brad. Iar ei, în aceeași zi, mi-au făcut cadou unul. A fost cea mai frumoasă surpriză pe care mi-o puteau face de Crăciun. Și nu m-am bucurat atât că m-au scutit de o cheltuială, cât pentru sentimentul de siguranță, de protecție pe care mi l-au dat prin gestul lor.

La urma urmei, asta înseamnă familia. Siguranța că poți avea încredere în cei de lângă tine, și că ei vor încerca să te ajute în orice situație. Sigur, cu prietenii e la fel. Numai că relațiile de prietenie arareori durează o viață. Prietenii vin și pleacă. Însă familia rămâne. Asta încerca să îmi spună mama în adolescență, când făceam tot posibilul să îmi ignor familia și când îmi idolatrizam prietenii. Pe care în scurt timp, printr-un concurs de împrejurări, i-am pierdut.

De Crăciun, e cazul să fim mai blânzi. Să ne împăcăm cu noi înșine, cu părinții și cu prietenii noștri. Să ne gândim că, chiar dacă ne-au greșit, nici noi nu suntem perfecți și probabil că nu ne-am fi descurcat mult mai bine într-o situație similară.

Animăluţele care ne alungă depresia

În perioada adolescenţei, tinerii sunt mai predispuşi la depresii. Acestea pot surveni din diverse motive: probleme de integrare la şcoală, lipsa unuia sau a ambilor părinţi, eşecuri în dragoste.
Părinţii (bunicii ori alţi adulţi care îi au în grijă) vor considera o provocare nevoia de a face faţă schimbărilor aduse de depresie în comportamentul tinerilor. Comunicarea cu aceştia va deveni dificilă, ei vor avea tendinţa să se izoleze, vor dormi foarte mult sau, din contră, vor avea insomnii, rezultatele de la şcoală vor fi mai proaste, vor apărea probleme de alimentaţie etc.

Bineînţeles, într-un astfel de caz este obligatoriu ca tînărul să fie văzut de un psiholog. Acesta îi va deschide calea spre găsirea unor soluţii sau, eventual, îi va recomanda să se adreseze unui psihiatru, pentru a primi medicaţia adecvată. Dar dincolo de asta, ceea ce pot face părinţii pentru a-l ajuta este un lucru relativ simplu.
Dacă ei au observat că tânărului îi plac animalele, îi pot aduce acestuia un câine. De preferinţă, nu cumpărat, ci adoptat de la adăpost. Tânărul va intra în rezonanţă cu suferinţa câinelui, abandonat de propriii stăpâni, iar între cei doi se va crea o legătură puternică.

Câinele va fi dat în grija tânărului, care va trebui să îl hrănească şi să îl scoată la plimbare cel puţin de două ori pe zi. Plimbările îi vor face bine tânărului, îl vor scoate din starea de izolare şi îi vor abate gândurile. În plus, aceste noi responsabilităţi îl vor face pe acesta să îşi dea seama că nu doar el are probleme, că nu este singur pe lume şi să se simtă iubit. Mai ales câinii care au fost vagabonzi se ataşează foarte uşor de cei care îi adoptă şi sunt, în general, extrem de iubitori.

Desigur, un astfel de procedeu nu se recomandă în cazul tinerilor care obişnuiesc să fie cruzi cu animalele. Dacă părinţii au observat astfel de comportamente, ar fi bine să nu rişte. Dar, în general, prezenţa unui animal îi face pe oameni mai deschişi, mai încrezători, mai comunicativi.

Desigur că animalul ales nu e obligatoriu să fie un câine, însă am sugerat asta pentru că un câine are nişte nevoi aparte. El trebuie scos la plimbare, ceea ce înseamnă un plus de exerciţiu fizic pentru stăpân, iar acesta este benefic din mai multe puncte de vedere. Însă chiar şi o pisică face minuni, iar torsul său atunci când este ţinută în braţe este un calmant de neînlocuit, o adevărată sursă de fericire.

Avem nevoie de cunoştinţe economice, ca să scoatem ţara din groapă

Nu ştiu câţi elevi au absolvit în ultimii ani Colegiul Economic şi nici câţi dintre ei au studiat economia mai departe, la facultate. Dar ştiu că în România ar trebui să existe cât mai mulţi oameni care să aibă un bagaj minim de cunoştinţe de economie, pentru ca ţara aceasta să înceapă să meargă mai bine. Recunosc, nu am acordat atenţie acestui domeniu de la început.

Cât timp am fost elevă, nu mi s-a părut important. Literatura şi muzica ocupau un loc mult mai important în inima mea. Abia după ce am început să trăiesc pe propriile mele picioare, să urmăresc viaţa politică şi socială şi să votez, abia atunci mi-am dat seama cât de important este să poţi să înţelegi mecanismele economice. Nici acum nu mă pricep la asta. Dar urmăresc cu plăcere emisiunile TV, în care micile secrete ale funcţionării economiei sunt explicate pe înţelesul oamenilor obişnuiţi. Astfel de emisiuni, utile şi atractive, cred că sunt de mare folos, însă nu oricine le urmăreşte.

Dacă majoritatea românilor ar şti cu ce se mănâncă economia, nu şi-ar dori doar ca salariile să crească. Şi-ar da seama că o astfel de decizie nu e întotdeauna bună pentru noi, pentru oamenii simpli. Că, dacă doar salariile cresc, şi nu se iau alte măsuri pentru vitaminizarea economiei, inflaţia poate să crească, preţurile o pot lua razna, iar acei bani în plus la salariu vor dispărea imediat din buzunarele noastre. Am dat doar un exemplu simplu şi actual, dar desigur, capcanele sunt mult mai multe. Uneori, în urma alegerilor libere, la guvernare vine un partid. Să-i spunem partidul care dă.

El ia decizii prin care poporul primeşte anumite avantaje: bani în plus la salarii, sporuri, pensii etc. Cheltuieşte tot bugetul, ba se mai şi îndatorează, apoi, în urma unor nemulţumiri ale populaţiei, este îndepărtat de la guvernare. Vine un alt partid, partidul care ia. Pentru că toate aceste măsuri luate anterior nu pot fi susţinute şi economia riscă să intre în colaps, acest al doilea partid trebuie să ia nişte măsuri pentru a repara răul făcut. Aşa că taie salarii, sporuri, pensii. Apoi vin alegerile.

Ghiciţi cine le cîştigă! Desigur, partidul care a dat. Şi care va da din nou, cu riscul să pună economia pe butuci. Pentru că, uneori, nici cei care ne conduc nu prea au cunoştinţe economice. Sau poate că le au, dar nu îi interesează decât să câştige voturi. Iar cei care îi votează nu ştiu că salariile mari vin odată cu creşterea sănătoasă a economiei. Cu investiţiile.

Dar la noi, banii de investiţii sunt sacrificaţi mereu pentru a fi reorientaţi spre creşteri salariale. Mă tem că ne aflăm într-un cerc vicios. Din care am putea ieşi doar dacă populaţia ar începe să înţeleagă aceste mecanisme.

A fi diferit la liceu

Am mai spus aici că adolescenţa este vârsta la care încercăm să ne afirmăm unicitatea. Este vârsta rebeliunii, la care căpătăm curajul de a spune că noi suntem altfel, suntem diferiţi.

Până la un punct, a fi diferit este perceput ca un lucru cool de către colegi. De la un punct încolo, cei diferiţi devin victimele bullyingului. Dar unde este situată acea limită fină dintre invidie şi ură, dintre a fi purtat pe braţe şi a fi scuipat în obraz?

Statistici precise privind numărul de victime ale bullyingului din şcolile din România sunt greu de făcut. Majoritatea victimelor refuză să recunoască, de frică să nu fie agresate mai rău. Se tem, uneori, chiar pentru viaţa lor. Însă persoanele puţin mai în vârstă, cele care au absolvit liceul şi chiar facultatea, recunosc, în anumite ocazii, că s-au confruntat cu violenţe în timpul şcolii, că au fost ameninţate, luate peste picior şi chiar agresate fizic. Este dificil pentru un elev să admită că este o victimă. Până la urmă, nici părinţii, nici profesorii şi nici paznicii şcolii nu îl pot apăra în fiecare minut, în fiecare secundă. La un moment dat, adolescentul va rămâne singur cu agresorul său, şi atunci câteva secunde vor fi de ajuns pentru a face diferenţa dintre viaţă şi moarte, dintre starea de normalitate şi umilinţă.

Astfel de comportamente vor lăsa urme adânci asupra victimelor. Este posibil ca ele să rămână cu sechele pentru tot restul vieţii. Cu certitudine, îşi vor aminti mereu de perioada liceului cu durere, cu o strângere de inimă, cu frustrare.

Dar atât victimele, cât şi agresorii, şi mai ales cei care aleg să stea pe margine, fără a interveni, trebuie să ţină minte un lucru: viitorul este al celor care ies din rând. În viaţă vor reuşi mereu cei care au curajul să rişte, şi nu cei care vor fi conformişti, din lipsă de imaginaţie sau de frica „gurii lumii”.

Aceştia din urmă se vor confunda mereu cu marea masă, în timp ce nonconformiştii vor fi vârfurile societăţii. Iar un astfel de gând, apărut atunci când trebuie, poate face victimele să meargă mai departe. Le poate da curajul de a continua, încrederea că sunt oameni valoroşi, care au ceva de spus, care merită să fie apreciaţi şi respectaţi.

Uneori, liceul e un iad. O junglă. Iar a-l frecventa e primul contact cu opinia publică. Cu societatea prea curioasă, prea băgăreaţă, şi care are o părere despre orice. Un fel de sat tradiţional, unde fiecare ştie ce fac toţi ceilalţi.

Uneori, tot ce vor adolescenţii e o gură de aer proaspăt. Şi puţină încredere.

Despre vocile tinere ale României

Sunt o fană a emisiunii Vocea României, difuzată de ProTV. Îmi place să urmăresc episoadele, chiar dacă, de cele mai multe ori, nu mă uit la sezoane de la început, ci aştept până când se mai încinge atmosfera. Dincolo de antrenori (unii îmi plac, alţii nu), apreciez competiţia dreaptă, vocile bune şi melodiile de multe ori bine alese.

A propos de antrenori, mie îmi place Tudor Chirilă. Îl apreciez ca artist, dar dincolo de asta, mi se pare de departe cel mai educat antrenor de la Vocea României. El are întotdeauna discursurile cel mai bine articulate, argumentate şi convingătoare. Plus că apreciez rock-ul (şi jazz-ul) mai presus de pop sau raggae, iar Tudor se pricepe la rock cel mai bine. Dar acest articol nu este nicidecum o pledoarie pentru Tudor Chirilă. La urma urmei, fiecare cu ce-i (cine-i) place.

Dar Vocea României este o rampă de lansare pentru diversele talente. În ultimul timp, mi se pare că apar tot mai mulţi concurenţi foarte tineri, de 15, 16, 17 ani. Mi se pare un gest de mare curaj din partea lor. Iar cel mai mare avantaj cred că este faptul că ei concurează cot la cot cu solişti mai în vârstă, mai experimentaţi, poate mai educaţi decât ei. Iar în competiţia aceasta contează doar talentul şi munca depusă pentru cultivarea ei.

Aceşti tineri vin aici, în competiţie, şi apar pe scenă singuri, fără părinţi şi fără prieteni. Cântă, răspund la întrebări, sunt cântăriţi, evaluaţi, judecaţi. Pentru cei mai mulţi nu e prima scenă pe care apar, însă aceasta este o competiţie de cel mai înalt nivel. Antrenorii sunt binecunoscuţi, sunt buni în branşa lor, uneori sunt ironici, dificili, se mai ceartă între ei, se mai înţeapă. Ca tânăr concurent, trebuie să ai multă stăpânire de sine şi încredere în forţele proprii pentru a reuşi.

Uneori, ei reuşesc, alteori nu. Nici măcar nu pot plânge atunci, pe loc, pentru că sunt filmaţi, pentru că li se pun întrebări, pentru că li se răsuceşte cuţitul în rană. Vor plânge, cu siguranţă, mai târziu. De supărare sau de fericire.

Dar ceea ce vreau să spun este că acest concurs este o lecţie pentru cei care participă la el. O lecţie despre fairplay, despre talent, despre viaţă. Iar pentru tinerii care privesc competiţia de acasă, ea poate fi de asemenea o lecţie. Despre unde se poate ajunge atunci când ai mult talent şi când munceşti pe măsură. Şi nu doar în muzică, în orice domeniu. Este, de asemenea, o lecţie despre muzica bună. Despre cum trebuie cântată şi ascultată ea.

Educaţia din clasă, educaţie pentru viaţă

Nu e suficient ca părinţii să te pregătească pentru viaţă. Şcoala ar trebui să te pregătească pentru viaţă. Pentru viaţa reală, în care, în curând vei ajunge să te zbaţi singur.

Mi-ar plăcea ca la liceu să se studieze materii care pregătesc tinerii pentru viaţă. Pentru viaţa în societate şi pentru viaţa intimă. Spre exemplu, câteva noţiuni de bază privind funcţionarea economiei le-ar fi utile nu numai pentru înţelegerea anumitor decizii luate la nivel naţional sau local şi care îi afectează direct, ci şi pentru gestionarea bugetului propriu sau al familiei. Apoi, câteva noţiuni de drept i-ar ajuta, de asemenea, să se descurce în hăţişul de legi, să cunoască rolul şi prerogativele instituţiilor statului şi ale celor europene. Asta i-ar face mai greu de manipulat. Tot împotriva manipulării, tinerii ar trebui să capete câteva noţiuni despre jurnalism, despre verificarea informaţiei, despre diferenţa dintre informaţie şi opinie. Nu mă refer aici la cursuri complete de economie, drept şi jurnalism, ci la o introducere în aceste materii, făcută pe înţelesul lor, astfel încât să le trezească interesul şi curiozitatea. Doar aşa am putea construi o societate formată din cetăţeni, adică de oameni ai cetăţii, conştienţi şi interesaţi de problemele comunităţii.

Ar fi, apoi, foarte necesare orele de igienă şi cele despre sănătatea reproducerii. Nu toţi copiii primesc aceste noţiuni în familie, unii părinţi se jenează să deschidă astfel de subiecte, iar cei care au de suferit sunt adolescenţii. Ei sunt în perioada de formare, şi dacă acum nu învaţă că trebuie să se spele pe dinţi în mod regulat, nu o vor face niciodată. Pe de altă parte, adolescenţii fac sex, dacă ei vor asta, indiferent dacă părinţii sau profesorii îi aprobă sau nu. Prin urmare, ceea ce adulţii pot să facă pentru ei este să îi înveţe să se ferească de sarcinile nedorite şi de bolile cu transmitere sexuală. Evitarea discuţiei despre aceste subiecte, pudibonderia, acuzele nu ajută la nimic.

Orele de dirigenţie, deşi de multe ori nu sunt luate în serios, mi se par foarte importante. Este momentul în care elevii pot vorbi despre problemele care îi frământă. Despre neînţelegerile cu profesorii, despre greutăţile de acasă, despre faptul că nu înţeleg o anumită materie, despre dorinţa lor de a organiza un bal sau alte evenimente distractive ori extracurriculare.

Am avut, în liceu, la limba franceză, o profesoară care, de fiecare dată când venea la oră, umplea două table cu exerciţii, la care lucram timp de o oră. La finalul orei, ne saluta şi pleca. Niciodată nu ne întreba ce mai facem, ce probleme ne frământă sau ce am făcut în vacanţă. Niciodată nu zâmbea, niciodată nu glumea cu noi. Ne dispreţuia şi o dispreţuiam. În timpul cât mi-a fost profesoară, am uitat toată franceza pe care o ştiam. Nu pentru că ea nu ar fi ştiut franceză, ci pentru că nu ştia sau nu voia să se apropie de noi. Nu ştia să se facă plăcută. Prin urmare, plecam de la orele ei de câte ori puteam. Apropierea umană dintre profesor şi elev este extrem de importantă pentru acesta din urmă. De multe ori, elevul iubeşte sau urăşte o materie pentru că iubeşte sau urăşte profesorul care i-o predă. Relaţia apropiată sufleteşte este cu atât mai necesară când vorbim despre un diriginte.

Ştiu că toată lumea îşi dă cu părerea despre cum ar trebui să funcţioneze sistemul de educaţie în România. Şi mai ştiu că părerile nu sunt ascultate. În loc să mergem înspre bine, mergem înspre tot mai rău. Mai primim un manual de sport, mai scad salariile profesorilor, mai numărăm şcolile cu WC în curte şi aşa mai departe. Apoi ne amintim de rezultatele slabe de la examenele naţionale şi acuzăm profesorii că nu îşi fac treaba şi elevii că nu învaţă suficient. Sigur, fiecare îşi are partea lui de responsabilitate. Dar să nu uităm că peştele de la cap se împute. Şi atâta timp cât vom avea miniştri ai educaţiei care nu s-au ocupat aşa cum trebuie nici măcar de propria educaţie, nu văd cum s-ar putea ocupa eficient de educaţia altora.

Cum îți dai seama dacă ești făcut pentru a fi antreprenor?

Pentru a deveni un antreprenor de succes, trebuie în primul rând să ai un anumit apetit pentru risc. Să îți permiți să pierzi tot, fără să știi dacă vei avea succes sau nu.

Al doilea lucru de care ai nevoie sunt resursele. Trebuie să ai timp, trebuie să ai cunoștințe și, nu în ultimul rând, trebuie să ai resurse financiare.

Continuarea articolului, aici: http://www.startupcafe.ro/idei-si-antreprenori/de-ce-ai-nevoie-pentru-deveni-antreprenor.htm

Ar trebui să ai bani pentru a te susține între 6 și 12 luni fără să produci nimic. Gândește-te că dacă te-ai angaja ai putea avea un salariu de 1.000 Euro x 12 luni, bani pe care trebuie să fi pregătit să îi pierzi.

Al treilea lucru este perseverența. Unui bebeluș îi sunt necesare mii de încercări și căzături pentru a învăța un singur lucru: să meargă. Ca antreprenor trebuie să încerci mereu, să te repliezi și să te adaptezi din mers. Indiferent de cât de greu ar fi, trebuie să tragi cu toată forța până la capăt.

Urmează pasul definitoriu: sustenabilitatea.

Apoi trebuie mereu să fi pregătit pentru neprevazut. După ce vei porni te poți întâlni cu:
Decepții: cea mai mare dezamăgire vine câteodată de la cei mai apropiați;
Noroc: cel mai mare ajutor poate veni de la un străin;
Încurajări: cea mai mare energie am primit-o de la foștii colegi care mi-au spus cât de mult mă respectă pentru ceea ce încerc să fac;
Trădare: un bun partener alege sa își acopere ”găurile” cu banii care ar trebui să fie ai tăi;
Oportunități: "îmi place ideea ta, îți dau 10.000 Euro să fim parteneri!"

Încă din primele momente trebuie să te gândești că 1 din 2 startup-uri eșuează. Ce este cel mai trist e că majoritatea eșuează datorită problemelor de cash-flow sau de management defectuos al resurselor, nu pentru că nu ar fi o afacere viabilă.