Opţiunile din liceu sunt importante, dar nu neapărat definitive

Zilele trecute mi-am amintit de anii liceului şi de presiunea extraordinară pe care o puneau asupra mea profesorii şi părinţii. Mi se cerea să obţin note bune, să petrec multe ore studiind acasă, după cursuri, să iau meditaţii. Ieşeam foarte puţin cu prietenii, ne întâlneam aproape exclusiv la şcoală, pentru că nu aveam voie să merg în oraş decât după ce îmi terminam temele. Iar asta se întâmpla seara târziu, când nu mai aveam ce face, decât să mă culc.

Recunosc, mi-a prins bine. Îmi plăcea literatura, îmi plăcea să scriu şi mi-am dorit ca viaţa mea să se învârtă în jurul acestor două pasiuni. Am intrat la facultate din prima, deşi concurenţa a fost mare, am absolvit-o cu note mari, am lucrat câţiva ani în presă. Destul de mulţi.

Dar viaţa nu e aşa cum ţi-o proiectezi atunci când eşti licean sau student. Realitatea te loveşte cu urâţenia ei şi îţi zdrobeşte visurile. Dorinţa ta de a schimba în bine lumea din jur se dovedeştea fi imposibil de pus în practică, pentru că realitatea e mai găunoasă şi mai încăpăţânată decât ţi-o închipuiai. Te cuprinde dezamăgirea, scârba şi faci un pas în spate. Vrei altceva.

Am hotărât să fac o întoarcere de 180 de grade. Să-mi schimb total domeniul de activitate. Nu prea ştiam nici eu ce vreau, bâjbâiam în beznă, şi atunci s-a ivit o ocazie frumoasă: să lucrez în domeniul alimentaţiei publice. Mereu mi-au plăcut dulciurile, mereu m-au făcut fericită. De data aceasta aveam ocazia să mă dedic lor. Am spus da fără să stau prea mult pe gânduri.

Zilele trecute, mama mi-a spus, râzând: “Dacă-mi ziceai, la 18 ani, că vrei să lucrezi într-o cofetărie…” Am râs şi eu. Pe vremea aceea, nu mi-ar fi trecut prin cap aşa ceva. Nici eu nu mi-aş fi dorit, nici părinţii mei nu ar fi acceptat. Dar viaţa e plină de surprize.

Sora mea, care e stabilită în Franţa de câţiva ani, mi-a spus că în zona unde locuieşte sunt o mulţime de foşti funcţionari ai unor bănci care s-au reprofilat, optând să lucreze în mici brutării. În locul unor responsabilităţi majore, care implică stres şi consum nervos, au optat pentru munca fizică, ce oferă satisfacţii pe loc.

Şi nu, nu nicio ruşine să prestezi o muncă ce nu necesită studii superioare. Atâta timp cât o faci cu responsabilitate şi dăruire, eşti demn de tot respectul. Important e să fii bun în meseria ta, indiferent care e aceasta.

Nu-mi pare rău că am parcurs acest drum, chiar dacă el este sinuos. Ştiu că nu puteam ajunge în acest punct altfel. Nu am făcut paşi înapoi, am mers doar înainte. Sunt gata să descopăr o nouă meserie, sunt gata să mă bucur de ea. Nu mă neg pe mine însămi, voi păstra scrisul ca o pasiune. Voi aduce bucurie în viaţa celorlaţi, deopotrivă prin cuvinte şi prin bunătăţi dulci.

De fapt, voiam să vă spun să nu vă stresaţi foarte tare. Ceea ce faceţi în liceu e important, dar nu e neapărat şi definitiv. E de dorit să vă păstraţi opţiunile deschise. Să rămâneţi curioşi, să vreţi să descoperiţi lumea şi oamenii din jur. Dacă acum vreţi să deveniţi contabili, foarte bine. Poate peste 10 ani veţi dori să vă deschideţi o pensiune, sau să reparaţi maşini, sau să creşteţi animale. Dar, cu siguranţă, studiile efectuate, cărţile citite şi experienţa acumulată vă vor fi de ajutor, într-un fel sau altul. Aşa că străduiţi-vă să fiţi buni, dar nu cu disperare. Munca şi perseverenţa vor da, în final rezultate.

Machiajul pentru şcoală

Odată cu creşterea, fetele devin preocupate de propriul aspect, şi îşi doresc, la fel ca femeile mature, să fie plăcute de colege şi considerate atractive de către reprezentanţii sexului opus. Este momentul în care încep să se machieze, să petreacă mai mult timp uitându-se în oglindă, să încerce diverse frizuri şi să îmbrace un stil vestimentar care consideră că le defineşte.

Totuşi, adolescentele nu ar trebui să se machieze oricum. Prospeţimea chipului lor, acea frumuseţe naturală, nepervertită, nu trebuie ascunsă sub straturi groase de fard. Machiajul tinerelor ar trebui să fie cât mai natural, cu atât mai mult cu cât ele petrec cel puţin 6 ore pe zi la şcoală.

În primul rând, este important ca tenul să fie menţinut curat. Adolescenţa este vârsta la care multe fete au probleme cu tenul, fiind chinuite de acnee. Dacă acneea este pronunţată, se recomandă vizita la un medic dermatolog, care vă poate scăpa de multe bătăi de cap. Ajutorul unei cosmeticiene poate să facă uneori mai mult rău decât bine, de aceea este mai bine să optaţi pentru un medic. Dacă problemele tenului nu sunt grave, el se va curăţa cu şerveţele demachiante în fiecare seară, înainte de culcare, iar faţa se va spăla cu apă, de preferinţă rece, dimineaţa.

Fondul de ten poate ascunde anumite imperfecţiuni ale pielii, însă el trebuie aplicat corect, nu doar pe faţă, ci şi pe gât, şi chiar pe decolteu, dacă purtaţi o bluză sau o rochie decoltată. El trebuie întotdeauna curăţat cu loţiune demachiantă la sfârşitul zilei, altfel porii vor rămâne închişi şi vă veţi trezi cu puncte negre, cu coşuri, iar tenul va îmbătrâni mult mai repede. Adolescentele pot, de asemenea, să aplice pe pleoape o linie subţire de tuş, pentru a scoate ochii în evidenţă, iar pe gene, rimel. Nu se recomandă genele false, şi în niciun caz pentru un machiaj de zi. Pentru ca buzele să nu fie palide, se poate aplica luciu de buze sau un ruj în nuanţe cât mai naturale.

Desigur, un machiaj de seară poate fi mai pronunţat decât cel de zi. Se pot aplica în plus farduri de ochi în culori pastelate sau sclipitoare. Totul e să nu exageraţi şi să nu renunţaţi la bunul gust doar din dorinţa de a ieşi în evidenţă.

O să vă povestesc o întâmplare din adolescenţa mea. Mi-am început studiile liceale la o instituţie de învăţământ de elită, cu profil real, unde erau mai mulţi băieţi decât fete şi unde adolescentele fie nu se machiau deloc, fie se machiau foarte discret. Apoi, împrejurările au făcut să mă mut la un alt liceu, de asemenea foarte bun, dar cu profil umanist, unde găseai doar câţiva băieţi răsfiraţi într-o mare de fete. În clasa mea, colegele îşi retuşau machiajul inclusiv în timpul orelor, ceea ce, la început, m-a şocat. Şi nu se machiau oricum, ci cu linii groase, negre, aplicate pe pleoape şi cu rujuri închise la culoare, bătând spre negru. Era o modă printre tinerele de atunci să poarte astfel de farduri morbide. După aproape 20 de ani, uitându-se la fotografiile de absolvire a liceului, colegele mele s-au îngrozit văzând cât de “pictate” erau în liceu. Evident, între timp optaseră pentru un tip de machiaj mult mai natural, iar părul, pe care odinioară şi-l vopseau în negru cu relfexii albăstrii, are acum nuanţe mai deschise. Cum ar zice bunicul, dacă ar mai trăi: “le-a venit mintea la cap”. J

Universul fascinant al Muzeului de Artă

Când spui muzeu, mulţi oameni dau din mână, plictisiţi. Sălile lungi, pline de exponate, pe care le parcurgi uneori în ore întregi, nu le trezesc interesul. Însă obiectele acelea vorbesc despre o lume. Ele cuprind informaţii, poveşti şi mistere pe lângă care filmele poliţiste sunt o nimica toată.

Situaţia se schimbă atunci când personalul muzeului începe să îţi explice câte ceva despre patrimoniul deţinut de instituţie. Iar când asta se întâmplă unor persoane aflate la începutul vieţii, experienţa poate să le marcheze pentru totdeauna.

La Muzeul Judeţean de Artă “Centrul Artistic Baia Mare”  sunt expuse, permanent sau temporar, lucrări de artă de mare valoare, multe dintre ele legate de istoria culturală a oraşului nostru. Există lucrări din momente variate, de la primii colonişti conduşi de Simon Hollosy, care a înfiinţat aici, în 1896, Şcoala de pictură, şi până la artişti contemporani, pe care îi poţi întâlni pe stradă sau la o cafenea, în Centrul Vechi.

Aici, la Muzeul de Artă, lucrează, alături de colegii ei muzeografi, pedagogul muzeal Emese Bonta, cea mai bună prietenă a copiilor şi tinerilor care vizitează muzeul. Marea ei calitate este că ştie cum să le arate celor mai tineri vizitatori poveştile din spatele tablourilor, semnificaţia simbolurilor utilizate de artişti, universul clădit de aceştia din culoare şi forme. Chiar dacă tinerii sunt sceptici înainte de a ajunge la muzeu, cu siguranţă ei pleacă fascinaţi de acolo.

Am rugat-o pe Emese Bonta să ne povestească felul în care decurge o vizită a unei clase de adolescenţi la Muzeul de Artă din Baia Mare. “Vizita începe cu întrebarea: “Ştiţi că avem o stradă în Baia Mare, cu numele Hollosy Simon, ştiţi cine a fost el?” Unii se prind, majoritatea nu ştiu dar află, le prezint pe scurt istoria Şcolii de pictură. Pe adolescenţi îi provoc/motivez/încurajez să gândească, le spun despre mass-media care le oferă informaţia gata preparată, pe care ei o înghit fără să gândească, pe când o pictură nu îşi dezvăluie tainele observatorului decât dacă acesta gândeşte şi cunoaşte. Cu adolescenţii vorbim mult despre simboluri. De exemplu, dacă luăm tabloul "Săpătorii", îi întreb dacă munca este o valoare şi de ce. Le spun că săpătorii/oamenii sunt o legătură între cer şi pământ/axis mundi, şi insist să gândească şi să răspundă de ce. Sigur că înainte de a aborda orice subiect le spun că fiecare tablou are o poveste, că în spatele aparenţelor se poate ascunde o taină, adică simbolurile, povestim despre culori şi ce semnifică acestea, creez controverse, vorbim despre natura duală a lucrurilor, pentru că, nu-i aşa, simbolurile, în general, sunt duale (de exemplu, roşu înseamnă iubire, dar şi agresivitate). Vorbim despre nuduri, deoarece se opresc în faţa unuia şi privesc cu un mic zâmbet în colţul gurii (na, unii râd de-a binelea) şi atunci le spun despre semnificaţia corpului omenesc, femeia care era sculptata şi pictată încă din antichitate cu sânii mari, pentru că simbolizează fertilitatea, maternitatea, dar şi frumuseţea, iar bărbaţii nud emană forţă, putere. Avem, spre exemplificare, lucrarea lui Thorma din prima sală. Am dese discuţii despre călăreţul nud al lui Pascu, şi le povestesc (dar nu înainte de a le pune întrebări, să descopere singuri mesajele) despre Gaugain, cum mergea în Tahiti pentru a picta frumoase nuduri şi chiar un călăreţ pe plajă. În lucrarea din muzeul nostru, pictorul ilustrează legătura dintre Dumnezeu – Om – Natura – Animal,  iar faptul că este nud călăreţul exprimă libertatea”.

Dupa încheierea vizitei, de cele mai multe ori elevii participă la ateliere de creaţie, care îi atrag foarte mult. Şi studenţii vin în vizită, adesea programul lor fiind structurat în funcţie de propriul domeniu de interes. Astfel, studenţii de la Mediu au participat anul trecut la un proiect legat de poluare, de factorii nocivi care distrug depotrivă patrimoniul cultural şi natura, iar studenţii de la Etnologie au aflat mai multe despre tradiţii şi au împletit coşuri.

Pentru liceeni, Muzeul de Artă organizează anual un concurs foarte interesant. Acesta presupune scrierea de eseuri şi/sau realizarea de filmuleţe pornind de la un tablou expus în muzeu, ceea ce înseamnă că se dă liber imaginaţiei şi creativităţii. Concursul este dotat cu premii, care sunt acordate în cadrul unei festivităţi. Ne povesteşte din nou Emese Bonta: “La începutul carierei mele de pedagog muzeal, băteam liceele la pas şi invitam elevii la muzeu, argumentând că muzeul este un mediu în care procesul de învăţare se poate desfăşura eficient, folosindu-ne de obiectele de patrimoniu pentru promovarea valorilor morale şi spirituale. După care am început să scriu proiecte pliate pe curriculum, cum este şi concursul de eseuri. Acesta a început la nivelul Colegiului Naţional “Gheorghe Şincai”, iar eu am văzut oportunitatea de a extinde concursul la mai multe licee. I-am propus profesoarei Suzana Pop Debreceni să participe la scrierea proiectului, pentru a obţine finanţare. Am mers la licee, am promovat concursul, am implementat proiectul, am organizat premierea şi cam atât.”

Dar nu e doar atât, proiectul a fost deosebit de frumos şi a avut mare succes în fiecare an, iar elevii s-au simţit minunat la muzeu. Şi, ce e mai important, şi-au dorit să revină.