Adolescenţa, această vârstă haotică

Nimic nu îi sperie pe părinţi mai mult decât faptul că al lor copil devine adolescent. Vârsta aceasta, care presupune schimbări majore în dezvoltarea creierului şi în plan hormonal, îi face pe tineri să fie atât de debusolaţi, să se comporte atât de haotic, încât de multe ori părinţii nu ştiu cum să gestioneze situaţia. În această perioadă, se întâmplă adesea ca părinţii să îl găsească pe copilul lor nesuferit şi obraznic, iar el, la rândul său, să ajungă să aibă sentimente negative faţă de părinţi, considerându-i cicălitori, neînţelegători şi chiar rău intenţionaţi.

De multe ori, puntea comunicării între generaţii se rupe, nervii şi frustrările împiedică părţile să ajungă la un compromis, tânărul se îndepărtează de familie, iar părinţii devin disperaţi şi neputincioşi. În cazul în care această situaţie persistă, este recomandabil să fie cerut sfatul unui specialist. Un psiholog bun va sfătui familia cum să gestioneze diferitele situaţii de criză, însă greul tot pe umerii părinţilor va rămâne.

Adolescenţa este o perioadă de trecere de la copilărie la maturitate, în care tânărul dobândeşte nevoia de independenţă faţă de părinţi şi nevoia de a se integra într-un nou grup social. Nu este recomandabil ca libertatea să îi fie îngrădită total şi să îi fie stopate aceste două tendinţe, pentru că el se va încăpăţâna, se va revolta şi ar puteasă ia decizii proaste. Totuşi, nici o libertate totală nu este bună, dat fiind că lumea de azi prezintă numeroase pericole pentru tineri. La vârsta adolescenţei, căutăm satisfacţii rapide, căutăm activităţi care nu necesită un efort mare şi care ne recompensează imediat. În plus, creierul adolescenţilor nu este suficient dezvoltat, astfel încât ei nu pot aprecia corect consecinţele propriilor fapte. Aşa încât o supraveghere discretă şi o îndrumare inteligentă este de preferat. Ce e drept, linia fină dintre prea multă şi prea puţină libertate este greu de urmat chiar şi pentru cei mai bine intenţionaţi părinţi. Este bine, însă, să îi spunem copilului că îi este permis să facă greşeli, pentru că din greşeli va învăţa, şi să îl încurajăm ca, atunci când greşeşte, să vină să ne spună.
Desigur, dacă o face, vom încerca să îl înţelegem, nu să îl tragem imediat la răspundere sau să îi repetăm enervantul „ţi-am spus eu!”. De asemenea, este recomandabil să nu oferim sfaturi copilului decât atunci când acesta ni le cere. Tânărul doreşte să se descurce singur, este la vârsta la care îşi încearcă aripile, iar sfaturile noastre oferite prea des pot fi interpretate ca o cicăleală. Riscul este ca adolescentul pur şi simplu să nu mai fie atent la ce îi spunem, iar altădată să se ferească a mai purta o conversaţie profundă cu noi.