Tot mai mulţi adolescenţi beau cafea în mod regulat

 Examenele de la şcoală, dar şi exemplul celor din jur, reclamele de la televizor şi dorinţa de a părea maturi îi fac pe adolescenţi să încerce această băutură, care are deopotrivă calităţi şi efecte nocive.

          Am întrebat câţiva tineri când au început să bea cafea, în ce cantitate o consumă, cât de des şi care au fost motivele pentru care au făcut acest pas. Georgeta: “Am început să beau cafea la 18 ani, când trebuia să învăţ pentru Bac. Dar, în general, beau o ceaşcă de cafea la două zile.” Sandra: “Beau cafea de pe la 17 ani. Dar numai cafea solubilă 3 în 1, care este ceva mai slabă. O beau pentru că îmi place gustul.” Denisa: “Beau cafea cam de la 17, 18 ani, nu mai știu exact. În fiecare dimineață, cu mici excepții. Mi-a plăcut gustul, dar mă şi simt mai bine când beau. În sesiune, sau acum, când am avut licenţa, am băut și după-masă, pe la ora 18, sau mai spre seară, pe la ora 20”. Ara are 16 ani şi e încă elevă: „Am început să beau cafea anul trecut, de când am ore după-amiaza şi aveam nevoie să mă trezesc dimineaţa :)). Beau de obicei dimineaţa, dar nu în fiecare zi, cam o dată la două zile, câte o cană”. Ioana: “Nu beau cafea. Ocazional, beau câte un cappuccino, pentru că-mi place tare să văd laptele cu model deasupra ”. Paula are 18 ani, împliniţi de curând: “Până acum un an mai consumam uneori, dar m-am axat pe băutul de sucuri naturale, pentru că sunt mai sănătoase. Nu vreau să ajung dependentă de cafea, la fel ca unii dintre adulţii pe care îi cunosc.” Teodora: “Sunt băutoare de ceai și nu mă ating mai niciodată de cafea, pentru că mă agită foarte tare”. 

Consumul regulat de cafea are deopotrivă efecte pozitive şi negative asupra sănătăţii. Printre efectele benefice amintim: riscul redus de Alzheimer şi demenţă; incindenţa mai mică a bolilor vezicii biliare; riscul redus al bolii Parkinson; performanţe cognitive crescute (o memorie mai bună); antidiabetic; riscul redus de ciroză hepatică; risc redus de cancer oral, de esofag şi faringian; riscul redus al bolilor cardiovasculare; cafeaua este laxativă şi diuretică; antioxidant – reduce deteriorarea celulelor; reduce formarea plăcii dentare; reduce riscul de gută.

Printre riscurile consumului de cafea, cercetătorii semnalează:  dependenţa de cafea;  probleme gastrointestinale; modificări ale somnului, agitaţie, nervozitate; creşterea colesterolului; creşterea riscului de hipertensiune arterială; anemie; riscul de boli coronariene; risc crescut de acnee. În cazul gravidelor, consumul excesiv de cafea poate afecta negativ fătul, ducând până la decesul acestuia.

(Mai multe detalii despre efectele consumului de cafea găsiţi aici: http://www.umfcv.ro/efectele-consumului-de-cafea-asupra-sanatatiihttp://www.umfcv.ro/efectele-consumului-de-cafea-asupra-sanatatii.)

Alte studii au relevat faptul că efectele pe care cofeina le are asupra copiilor şi adolescenţilor sunt de scădere a ritmului cardiac şi de creştere a tensiunii arteriale. S-a dovedit ştiinţific că ea influenţează în mod diferit corpul uman, în funcţie de sex, după pubertate, când consumul de cafea de obicei creşte, şi că influenţa asupra organismului variază, la fete, şi în funcţie de ciclul menstrual.

Adolescenţa, vârsta aruncatului cu capul înainte

          Adolescenţa este vârsta explorărilor, exterioare şi interioare, a nebuniilor, a nevoii acute de libertate, a exceselor, a aruncatului cu capul înainte. Sau, cum spun atâţia psihologi, este o vârstă dificilă. Dificilă pentru cel tânăr, în primul rând, şi, apoi, şi pentru cei din jurul lui. Mai ales pentru familie.

          Nu mi-am propus să dau lecţii. Cel mai mult adolescenţilor le repugnă să fie dădăciţi. De sfaturi le e plin podul, cum se spune. Toată lumea încearcă să îi îndrume, să le spună ce e bine şi ce nu e bine să facă. Doar că ei sunt la vârsta când vor să fie independenţi. Să hotărască pentru sine. Să gândească cu mintea lor.

          Eram exact la fel pe la 16-17 ani. Dificilă, încăpăţânată, dornică să gust viaţa la maximum. Pe la 16 ani m-a pălit o îndrăgosteală cum nu mai simţisem în viaţa mea. O vreme am crezut că va merge. Pe urmă tipul, un coleg de aceeaşi vârstă cu mine, a apărut la liceu de mână cu noua lui prietenă. Nu e nimic neobişnuit în asta, i se poate întâmpla oricui, oricând, şi totuşi pentru mine a fost o catastrofă. Deja începusem să lipsesc masiv de la ore, să frecventez barurile din zona şcolii, fumam în spatele liceului, deranjam orele când profesorii nu terminau de predat odată cu clinchetul clopoţelului. Eram într-o clasă de elită, la un liceu de elită. Văzând panta pe care am luat-o, colegii mei au vrut să-mi dea o lecţie, să mă determine să devin iar cea care fusesem. Au hotărât cu toţii să nu mai vorbească cu mine.

          Simţeam că mi s-a tăiat craca de sub picioare. Că nu mai am sprijin nicăieri. Bine, bine, dar familia?, vă veţi întreba, şi pe bună dreptate. Mă îndepărtasem de familie cât de mult putusem. Nu am fugit de acasă, însă refuzam să port discuţii adevărate cu părinţii mei şi cu sora mea. Le răspundeam monosilabic, atunci când mă întrebau cum a fost la şcoală, nu lăsam să-mi scape niciun detaliu din problemele cu care mă confruntam. Simţeam că ei nu mă pot înţelege, că doar prietenii de aceeaşi vârstă cu mine aveau capacitatea de a pricepe stările prin care, ca adolescentă, treceam.

          Mi s-a sugerat să mă mut la un alt liceu. Eram un „element” care nu făcea cinste liceului de elită în care fusesem admisă în clasa a IX-a. Mi-am lăsat în urmă colegii, prietenii, profesorii, mândria. Am învăţat pe rupte o vară întreagă şi m-am mutat la un profil diametral opus. Eram sfâşiată pe dinăuntru.

          Cei care mi-au venit în ajutor nu au fost prietenii mei. Ci părinţii mei. Pentru că părinţii, oricât ne-ar supăra, oricât ne-ar exaspera la un moment dat, sunt alături de noi o viaţă întreagă. Ei înţeleg mai multe decât credem noi, fie şi doar pentru faptul că au fost şi ei adolescenţi cândva. Ei se străduiesc să înţeleagă, pentru că ştiu că vârsta aceasta este o pacoste. Ei ne privesc cum creştem şi sunt torturaţi de frică. Frica de a nu ne pierde, frica de a nu ne îndepărta, de a nu ne îndruma greşit, de a nu ne fi alături atunci când avem nevoie de asta. Credeţi-mă, uneori e tare greu să fii părinte.

          Sigur, părinţii nu le ştiu pe toate. Uneori nu vor şti cum să ne ajute. Cel mai bine, în astfel de cazuri, ar fi să ne îndrepte spre un psiholog. Un psiholog e cineva care s-a confruntat cu o grămadă de cazuri de oameni aflaţi în situaţii dificile. A făcut o facultate, unde a învăţat cum trebuie îndrumaţi oamenii aceştia, şi în plus are experienţă. Nu e nicio ruşine să apelezi la un specialist atunci când ţi-e greu. Cu siguranţă, într-un fel sau în altul te va putea ajuta. Măcar cu un sfat. Măcar cu o idee despre cum să lupţi cu dificultăţile. Despre cum să te priveşti pe tine însuţi. Despre cum să priveşti lumea aceasta, care ţi se descoperă mult mai urâtă decât o vedeai când erai copil. Doar atât vreau să-ţi mai spun: cu toţii am fost odată adolescenţi. Tuturor ne-a fost mai mult sau mai puţin greu.

Nu eşti singur. Nu eşti singur.

Educaţia sexuală în şcoli este o necesitate

Nevoia educaţiei sexuale în şcoli este un adevăr care nu mai poate fi ignorat în condiţiile în care fenomenul mamelor minore este o realitate dovedită în România.

Un raport recent arată că peste 20.000 de adolescente au devenit mame, inclusiv sute de copile sub 15 ani (desi în Romania, teoretic, actul sexual cu minori sub 15 ani se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani). Conform unor informaţii făcute publice în luna iunie a acestui an de organizaţia Salvaţi Copiii România, care cita date Eurostat, în Uniunea Europeana, România înregistrează cel mai mare număr de nașteri cu mame între 10 și 17 ani (adică 4,7% din totalul nașterilor din 2015). Rata naşterilor înregistrate în rândul adolescentelor între 15 şi 19 ani este cea mai îngrijorătoare: 34 de naşteri la 1.000 de adolescente. România se confruntă cu un număr mai mare de naşteri în adolescenţă decât state precum Rwanda (25,6), Trinidad Tobago (30,8), Emiratele Arabe Unite (30,1), Uzbekistan (17,6), Albania (21,8), Bahamas (28,7), Botswana (31), Burundi (27,9), Djibouti (21), India (23,3), Mauritius (28,3)", după cum informa "Salvaţi Copiii" la începutul verii. Situaţia a determinat Comitetul ONU pentru drepturile economice, sociale şi culturale să atragă atenţia Guvernului României că a devenit urgentă adoptarea unei strategii naţionale pentru a asigura accesul tinerilor la educaţie sexuală şi consiliere privind sănătatea reproductivă.

Astfel de cifre ar trebui nu doar să ne pună pe gânduri, ci şi să ne convingă de faptul că asigurarea unei educaţii sexuale în rândul adolescentelor este absolut obligatorie în viitorul imediat şi pe termen lung. A ignora realitatea nu este o soluţie. A spune “adolescenţii nu trebuie să facă sex” nu este o soluţie. Adolescenţii din ziua de azi se dezvoltă trupeşte mult mai repede decât o făceau tinerii în urmă cu 30 de ani. În plus, ei sunt supuşi zilnic unui bombardament mediatic, în care sexul este un subiect obişnuită. La ştiri, în filme, în reclame, pe internet, în muzica pe care o ascultă, tinerii se izbesc mereu de problema sexului. Oricât ne-am dori noi, părinţii, să îi protejăm, nu o putem face. Nu putem să aşezăm deasupra lor un clopot de sticlă. Tinerii îşi vor dori să facă sex şi cel mai probabil vor găsi ocazia să o facă, chiar dacă noi vom încerca să-i împiedicăm.

Şi atunci, care este soluţia? Singura soluţie posibilă este să îi protejăm oferindu-le informaţiile de care au nevoie. Tinerii trebuie să fie informaţi asupa metodelor de a se proteja de bolile venerice şi asupra soluţiilor contraceptive, pentru ca elanul tinereţii să nu le distrugă sănătatea şi viaţa, să nu le pună în pericol educaţia.

O mamă foarte tânără îşi va abandona, cel mai probabil, studiile. Un tânăr care a contactat HIV va fi nenorocit pe viaţă. Singurul mod în care putem să le dovedim iubirea noastră este să le deschidem ochii, până nu e prea târziu. Acest lucru se poate face în familie, dar cel mai bine şi mai profesionist se poate face în şcoală, în cadru organizat, de către medici, psihologi şi alte persoane pregătite în acest sens.

Directorul unei scoli din Singapore a trimis aceasta scrisoare parintilor inainte de examenul copiilor

Dragi parinti,

In curand va incepe perioada examenelor pentru copiii dumneavoastra. Stiu ca sunteti foarte nerabdatori si foarte doritori pentru copiii dumneavoastra sa aibe rezultate cat mai bune.

Va rog sa aveti in vedere faptul ca printre elevii ce urmeaza sa participe la aceste examene se afla si un artist, care nu are neaparata nevoie sa inteleaga matematici complexe... Poate printre ei este si un antreprenor, caruia nu-i pasa prea mult despre istorie sau literatura... Sau un muzician pentru care notele la chimie nu vor conta prea mult... Un atlet pentru care pregatirea fizica este mai importanta decat fizica...

In cazul in care fiul sau fiica dumneavoastra vor obtine note maxime este excelenet! Dar daca ei nu vor fi printre primii in urma evaluarilor, va rog sa nu le daramati increderea de sine si demnitatea de a fi ei insisi. Le puteti spune ca este totul ok si ca este doar un examen si ca ei trebuie sa isi continue pregatirea pentru lucruri mult mai marete in viata asta. Sa le spuneti ca ii iubiti si ca nu ii veti judeca si pedepsi indiferent de cum vor fi notele lor in urma examenului.

Va rog eu sa faceti acest lucru si in acelasi timp sa va uitati in ochii copiilor dumneavoastra cum vor cuceri lumea. Un examen sau niste note mai mici nu le pot narui visele sau talentul. Si... va rog sa nu va ganditi ca doctorii si inginerii sunt singurii oameni care au parte de bucurie in viata.

Un gand cald,

Profesor...

Pro sau contra uniformă?

Nu demult, când un elev de clasa a X-a de la un liceu din Cluj-Napoca a fost dat afară de la ore pentru că purta părul lung, mi-am amintit cum, la începutul anilor '90, într-un liceu din Baia Mare, elevii făceau grevă pentru a susţine dreptul colegilor băieţi de a-şi lăsa plete. Se întâmpla la scurtă vreme după Revoluţie, la puţin timp după ieşirea dintr-un regim oprimant, când setea de libertate era mai mare decât oricând. În foarte scurtă vreme, tinerii învăţaseră să îşi spună părerea şi să îşi ceară drepturile. M-am numărat printre acei tineri şi sentimentul că lupt pentru dreptate a fost minunat.

          Vorbim despre adolescenţi. Despre oameni în formare aflaţi la vârsta tuturor întrebărilor, a descoperirii de sine, a afirmării propriei identităţi. De când e lumea, oamenii îşi exprimă personalitatea şi prin hainele pe care aleg să le poarte. La adolescenţi, această nevoie e colosală. La fel ca nevoia de libertate, pe care, odată ajunşi adulţi, avem tendinţa să o considerăm mai puţin importantă.

          Şi atunci, să îi silim pe aceşti tineri să poarte uniformă, sau nu? Căci, cu siguranţă, cei mai mulţi adolescenţi nu îşi vor dori ca şcoala lor să adopte o uniformă. Vor dori, probabil, un semn distinctiv, prin care să îşi afirme apartenenţa la acel liceu, cu atât mai mult cu cât acesta este unul de elită. Vor fi mândri să poarte o insignă sau un alt accesoriu specific acelei instituţii de învăţământ. În schimb, cei care vor dori să le impună tinerilor o uniformă sunt profesorii şi unii părinţi. Ei îi doresc pe elevi cuminţi şi ascultători. Doar că un adolescent ascultător este o contradicţie în termeni.

          Cred că o uniformă şcolară este potrivită pentru elevii de vârste mici. Ei au tendinţa să îşi murdărească şi să îşi uzeze hainele mult mai repede, pentru că sunt neastâmpăraţi şi nu ştiu să aibă grijă de îmbrăcăminte. Astfel, soluţia ar fi oarecum utilă. În ceea ce îi priveşte pe elevii de gimnaziu şi liceu, cred că sunt necesare doar anumite limite care impun îmbrăcarea unei ţinute decente. Desigur, acest termen poate isca numeroase discuţii. Ce e decent pentru o fată de 16 ani nu e neapărat decent pentru bunica ei. Ideea e să nu fie lăsate descoperite zone prea mari de piele: decoltee foarte adânci, bluze care lasă abdomenul gol, cămăşi extrem de transparente. În general, lucruri care ne fac să etichetăm persoana respectivă într-un fel care nu i-ar face cinste.

           Poate că unii vor spune că în lume există licee foarte respectate, licee de tradiţie care au adoptat uniforma. Însă, la noi, despărţirea de comunism, de uniforma din nylon impusă, care făcea orice fată să arate ca o băbătie, e încă recentă. În mentalul colectiv, ideea de uniformă este asociată cu o constrângere, cu o restrângere a libertăţii de exprimare, cu o nivelare a personalităţii. Ei au tradiţia în spate, noi avem comunismul în cârcă.