Muzică şi libertate

Nu prea ştiu ce muzică ascultă adolescenţii de azi. Cu siguranţă, nu jazz. De curând am participat la un eveniment muzical cu adevărat de calitate, cum arareori se întâmplă în Baia Mare – North West Fest, un festival internaţional de jazz ajuns la a treia ediţie, şi am văzut prea puţini adolescenţi în public. Mai bine spus, mai deloc.

Pe vremea mea, adolescenţii se împărţeau în câteva categorii: metalişti şi depechişti. Mai erau şi cei care ascultau pop – probabil, majoritatea – şi cei care ascultau rock vechi, adică hippioţii. Opţiunea muzicală a cuiva era atât de importantă, încât pe baza ei se sudau prietenii, se alegeau garderobe, se împodobeau ghiozdane şi se decorau dormitoare. Bănuiesc că gustul muzical este la fel de important pentru un adolescent şi în ziua de azi. Şi este, ca şi atunci, exclusivist. Adică, dacă te declari hippiot, ferească sfântul să asculţi muzică pop sau Depeche Mode sau muzică electronică. Te-ai compromite pentru întreaga viaţă! 

Ei, eu fiind aşa, mai  trecută prin viaţă, am învăţat că aceasta este o atitudine păguboasă. Fiecare gen muzical are, până la urmă, bucăţi muzicale de calitate, care merită cunoscute şi apreciate. Asta ţine de cultura muzicală a fiecăruia, înseamnă a avea o minte deschisă, a fi curios, a căuta să înveţi, să afli, să te dezvolţi. Este, aşadar, un atribut al inteligenţei.

Am apreciat întotdeauna că jazz-ul este cel mai liber gen muzical. Un gen care este bazat pe improvizaţie, iar improvizaţia cere talent, inteligenţă şi prezenţă de spirit. Jazz-ul se cântă, de obicei, fără partitură, dar de multe ori presupune cunoaşterea în detaliu a unor bucăţi muzicale aparţinând altor genuri muzicale, precum folclor sau muzica clasică, bucăţi care pot fi preluate şi reinterpretate.
Zilele trecute, participând la North West Fest, mi-am amintit cum, în liceu, aveam nişte colegi foarte talentaţi, care, de altfel, continuă să cânte şi în ziua de azi. O colegă dintr-o clasă paralelă venea după-amiaza în barul de lângă liceu şi, împreună cu alţi doi colegi chitarişti, cântau jazz. A fost atât de mare bucuria de a-i asculta, atât de deschisă acea fereastră spre libertate, încât nu am uitat acele momente nici până în ziua de azi.

Astăzi nu mai sunt închisă într-un liceu cu garduri înalte şi paznic la uşă, dar mă bucur la fel de mult când aud oameni talentaţi cântând. Uneori, talentul îi face să trăiască atât de profund muzica, încât să transmită propriile emoţii publicului, creînd o stare de frenezie, de bucurie. Am văzut oameni cu părul alb ţopăind, i-am văzut fremătând în scaune, i-am auzit ţipând şi fluierând, şi atunci mi-am dat seama că jazz-ul nu are vârstă.

Alexandru Tănase, CITR: O economie sănătoasă are nevoie de antreprenori locali

Cât la sută din antreprenorii care au avut un business eșuat au pornit unul nou, se întreabă Alexandru Tănase, managing partener CITR pe regiunea Transilvania?

Și tot el răspunde: „Datele arată că 92% dintre cei care eșuează în afaceri se opresc, nu mai au curajul să încerce din nou. În România, eșecul antreprenorial este privit ca pe o sentință pe viață”, subliniază reprezentantul CITR, atrăgând atenția asupra faptului că trebuie acordată o a doua șansă celor care dau rateuri în primă fază.

Continuarea articolului, aici: http://www.capital.ro/alexandru-tanase-citr-o-economie-sanatoasa.html

Educaţia financiară începe la vârste mici

Nepotul meu, care are 13 ani, spală vasele acasă. Nu o face dezinteresat, primeşte, de fiecare dată, o sumă de bani în schimb. Cu banii strânşi astfel, şi cu un ajutor din partea părinţilor, şi-a cumpărat de curând consolă.

Celălalt nepot al meu, care are 8 ani, a primit, la vizita lui în România, o monedă de 10 ani. Nu aţi văzut om mai fericit! Fiind atât de mic şi trăind în Franţa, nu are idee despre valoarea leilor, aşa că i s-a părut că s-a îmbogăţit brusc. La un moment dat, fiind ocupat cu ceva, mi-a dat moneda să i-o păstrez. Când i-am înapoiat-o, am mai adăugat 10 bani, explicându-i că băncile oferă întotdeauna dobândă.

Simţul afacerilor de deprinde de mic. Şi, chiar dacă primul exemplu poate fi privit şi dintr-o altă perspectivă (mama lui nu primeşte niciodată bani când spală vasele), cred că şi aceasta este o formă de educaţie pentru viaţă. Aş vrea să le spun nepoţilor mei că cel mai mult în afaceri contează oamenii. Relaţia cu ei. În primul rând cu clienţii, pentru că de ei îţi depinde afacerea. Apoi, relaţia cu angajaţii. Dar şi calitatea lor, atât profesională, cât şi umană. Şi, desigur, relaţia cu partenerii de afaceri, cu furnizorii etc.

De vreo 10 ani merg la aceeaşi coafeză. I-am oferit, de fiecare dată, un bacşiş generos, tocmai în ideea în care doream să îmi păstrez bunele relaţii cu ea, să îmi permit să îi cer să mă programeze într-un timp scurt, să nu mă ţină să aştept după alţi clienţi etc. Să avem, cum s-ar spune, o relaţie civilizată. De curând, s-a purtat urât cu o prietenă a mea, pe care am trimis-o la ea să se tundă.

Vorbisem cu coafeza înainte, ştia despre cine era vorba, îi făcusem o programare de comun acord. Apoi, coafeza a dorit să schimbe ora programării, dar prietena mea nu a putut să se conformeze. Aşa că a mers tot la ora stabilită. Coafeza a făcut o criză de nervi şi s-a purtat urât cu prietena mea. În concluzie, ca să nu mă lungesc, după 10 ani îmi voi schimba coafeza. Acesta este doar un exemplu despre cum nu se fac afacerile. Şi despre cum nu trebuie să te porţi cu clienţii, mai ales cu cei vechi, care s-au dovedit fideli.

Habar nu am ce vor face nepoţii mei după ce vor creşte. Nu ştiu spre ce domenii se vor îndrepta, nu am nici cea mai vagă idee. Cert este că educaţia financiară este absolut necesară pentru a te putea descurca în lumea de azi, indiferent în ce domeniu profesezi. Şi ea începe, cel mai bine, de la vârste fragede.

Prioritatea nr. 1: limbile străine

Nicio materie care se învaţă în liceu nu mi se pare mai importantă decât limbile străine. Chiar dacă atunci, în adolescenţă, nu le acordăm foarte multă importanţă - pentru că materiile de parcurs sunt multe, pentru că suntem obosiţi şi pentru că, poate, avem prea puţine ocazii de a vorbi efectiv în limbile străine studiate, vine o vreme când ajungi fie să te feliciţi, fie să îţi pară rău pentru atitudinea pe care ai avut-o în liceu. Într-o lume în care circulaţia oamenilor este tot mai liberă, în care ne petrecem tot mai multe concedii în străinătate, în care luăm zilnic contact cu produse artistice realizate în alte ţări, cum sunt muzica sau filmele, este vital să cunoaştem bine cel puţin o limbă străină.

La engleză am învăţat întotdeauna. Mi-a plăcut, plus că era mult mai simplu, auzind cuvinte englezeşti cântate într-o mulţime de piese muzicale, rostite în filme sau în emisiuni TV străine. E cu totul altceva când auzi vorbindu-se limba pe care o studiezi: ea îţi apare dintr-o dată vie, colorată, cu sens.

Dar limba principală pe care am studiat-o începând cu clasa a cincea a fost rusa. Era anul când s-a întâmplat revoluţia din 1989, ultimul an în care se crea o clasă care să aibă rusa ca limbă principală. Am avut o profesoară care parcă era ruptă din manualul de rusă, o figură sovietică tipică de tovarăşă 50+, coafată vintage, mieroasă şi plictisitoare. Asta, plus ura faţă de poporul rus şi comunismul său, m-au făcut să nu învăţ limba şi, până în ziua de azi, mai ştiu doar să citesc literele chirilice (dar trebuie să mă chinui puţin). Ceea ce a fost, cu siguranţă, o atitudine greşită, pentru că orice limbă învăţată e un atu câştigat. Însă, cel puţin pentru mine, figura profesorului a fost mereu foarte importantă: dacă nu mi-a plăcut profesorul, nu mi-a plăcut nici materia pe care o preda.

În clasa a XI-a m-am mutat la un alt liceu, unde nu se preda rusă. A trebuit să învăţ, într-o vacanţă de vară, ceea ce se preda în cinci ani de franceză. Am luat ore în particular şi am învăţat. La liceu, însă, am dat peste o profesoară-statuie, care nu ne zâmbea niciodată, nu ne întreba de sănătate, ci, la începutul orei, trântea pe cele două table exerciţii, pe care le rezolvam până când suna clopoţelul. Mai târziu am aflat că doamna era, de altfel, o persoană plăcută, doar că nu-i plăcea profesia ei. Iar asta se vedea, şi încă cum! Aşa că, în doi ani de liceu, am cam uitat tot ce învăţasem în particular în vacanţa aceea de vară.

Acum nu regret nimic mai mult decât că am fugit de la orele de franceză. Din fericire, există cursuri, chiar gratuite, pentru cei care vor să se pună la punct cu limbile străine. Eu am început un curs de franceză la Biblioteca Judeţeană “Petre Dulfu”, ţinut chiar de o domnişoară din Franţa, voluntar Team For Youth. Deocamdată suntem la început de drum, dar cred că va fi bine.

Aşa că nu uitaţi să învăţaţi limbi străine, să călătoriţi şi să căutaţi ocazii de a vorbi cu străini. Veţi avea parte, cu siguranţă, de experienţe frumoase şi de neuitat.