Îmi doresc o lume de adolescenţi miopi

În primii ani de liceu l-am descoperit pe Eliade. Sigur, tot atunci i-am descoperit şi pe Mihail Sebastian sau Emil Cioran, dar Mircea Eliade a avut asupra mea efectul cel mai puternic.
Dacă proza lui fantastică mi-a lăsat pentru toată viaţa gustul pentru acest tip de literatură, în schimb „Romanul adolescentului miop” a avut efecte concrete în viaţa mea de zi cu zi.

Această scriere parţial autobiografică mi-a zguduit mintea, făcându-mă să îl admir pe autor pentru dorinţa sa enormă de cunoaştere, pentru spiritul enciclopedic şi pentru voinţa de care a dat dovadă încă de la o vârstă fragedă. Citind despre felul în care Eliade îşi reducea, programatic, timpul de somn, pentru a aloca mai mult timp pentru lectură şi studiu, am devenit conştientă de faptul că îmi risipesc clipele şi orele mult prea iresponsabil.

Ce e drept, ieşeam foarte rar în oraş, cu colegii şi prietenii, pentru că părinţii mei îmi impuseseră o regulă: nu ieşi până când nu ţi-ai terminat temele. Iar eu aveam obiceiul să mă lălăi cu orele citind o lecţie, mai ales dacă materia nu îmi plăcea, şi uite aşa mă prindea noaptea cu tema neînvăţată.

E adevărat că aveam şi o modalitate mai utilă de a pierde vremea: îmi ascundeam cărţile de citit, cele care nu erau pentru şcoală, sub manuale, şi, în timp ce mă prefăceam că învăţ, călătoream cu mintea în epoci trecute şi prin tot felul de ţări exotice.

Dar cum vedeam că nu prea am spor la învăţat, am schimbat tactica. Am început să îmi reduc orele de somn, trezindu-mă dimineaţa foarte devreme. Tot mai devreme. După ce îmi fumam porţia de ţigări în baie şi îmi savuram cafeaua, învăţatul mergea mult mai bine. Pe atunci eram foarte ambiţioasă şi, chiar dacă îmi dădeam foarte bine seama că nu aveam nici pe departe nivelul de inteligenţă al lui Eliade, mă ambiţionam să îi calc pe urme şi mă vedeam cucerind lumea.

Simplul fapt că un adolescent român de 17 ani fusese în stare să scrie o carte atât de captivantă îmi dădea încredere că se poate. Mă făcea să cred că, chiar dacă adulţii mă tratau ca pe o mucoasă, aveam şi eu puterea să construiesc. Era nevoie doar de multă muncă, de efort susţinut, de somn cât mai puţin şi de lecturi cât mai multe.

Eliade a fost modelul meu în adolescenţă. Chiar şi azi mă gândesc la adolescentul Eliade cu multă căldură, ca la un prieten drag din tinereţe. La urma urmei, ne apropia nu doar defectul de vedere, ci şi spiritul de frondă. Astăzi, mi-ar plăcea să văd în jurul meu mai mulţi adolescenţi miopi dornici să răzbată prin muncă şi la fel de pasionaţi de studiu.

Chiar dacă acel adolescent miop nu era nici pe departe perfect, el avea o scară a valorilor corectă.

Teama mea este ca această scară a valorilor din societate să nu se fi alterat în timp.

Animăluţele care ne alungă depresia

În perioada adolescenţei, tinerii sunt mai predispuşi la depresii. Acestea pot surveni din diverse motive: probleme de integrare la şcoală, lipsa unuia sau a ambilor părinţi, eşecuri în dragoste.
Părinţii (bunicii ori alţi adulţi care îi au în grijă) vor considera o provocare nevoia de a face faţă schimbărilor aduse de depresie în comportamentul tinerilor. Comunicarea cu aceştia va deveni dificilă, ei vor avea tendinţa să se izoleze, vor dormi foarte mult sau, din contră, vor avea insomnii, rezultatele de la şcoală vor fi mai proaste, vor apărea probleme de alimentaţie etc.

Bineînţeles, într-un astfel de caz este obligatoriu ca tînărul să fie văzut de un psiholog. Acesta îi va deschide calea spre găsirea unor soluţii sau, eventual, îi va recomanda să se adreseze unui psihiatru, pentru a primi medicaţia adecvată. Dar dincolo de asta, ceea ce pot face părinţii pentru a-l ajuta este un lucru relativ simplu.
Dacă ei au observat că tânărului îi plac animalele, îi pot aduce acestuia un câine. De preferinţă, nu cumpărat, ci adoptat de la adăpost. Tânărul va intra în rezonanţă cu suferinţa câinelui, abandonat de propriii stăpâni, iar între cei doi se va crea o legătură puternică.

Câinele va fi dat în grija tânărului, care va trebui să îl hrănească şi să îl scoată la plimbare cel puţin de două ori pe zi. Plimbările îi vor face bine tânărului, îl vor scoate din starea de izolare şi îi vor abate gândurile. În plus, aceste noi responsabilităţi îl vor face pe acesta să îşi dea seama că nu doar el are probleme, că nu este singur pe lume şi să se simtă iubit. Mai ales câinii care au fost vagabonzi se ataşează foarte uşor de cei care îi adoptă şi sunt, în general, extrem de iubitori.

Desigur, un astfel de procedeu nu se recomandă în cazul tinerilor care obişnuiesc să fie cruzi cu animalele. Dacă părinţii au observat astfel de comportamente, ar fi bine să nu rişte. Dar, în general, prezenţa unui animal îi face pe oameni mai deschişi, mai încrezători, mai comunicativi.

Desigur că animalul ales nu e obligatoriu să fie un câine, însă am sugerat asta pentru că un câine are nişte nevoi aparte. El trebuie scos la plimbare, ceea ce înseamnă un plus de exerciţiu fizic pentru stăpân, iar acesta este benefic din mai multe puncte de vedere. Însă chiar şi o pisică face minuni, iar torsul său atunci când este ţinută în braţe este un calmant de neînlocuit, o adevărată sursă de fericire.

Avem nevoie de cunoştinţe economice, ca să scoatem ţara din groapă

Nu ştiu câţi elevi au absolvit în ultimii ani Colegiul Economic şi nici câţi dintre ei au studiat economia mai departe, la facultate. Dar ştiu că în România ar trebui să existe cât mai mulţi oameni care să aibă un bagaj minim de cunoştinţe de economie, pentru ca ţara aceasta să înceapă să meargă mai bine. Recunosc, nu am acordat atenţie acestui domeniu de la început.

Cât timp am fost elevă, nu mi s-a părut important. Literatura şi muzica ocupau un loc mult mai important în inima mea. Abia după ce am început să trăiesc pe propriile mele picioare, să urmăresc viaţa politică şi socială şi să votez, abia atunci mi-am dat seama cât de important este să poţi să înţelegi mecanismele economice. Nici acum nu mă pricep la asta. Dar urmăresc cu plăcere emisiunile TV, în care micile secrete ale funcţionării economiei sunt explicate pe înţelesul oamenilor obişnuiţi. Astfel de emisiuni, utile şi atractive, cred că sunt de mare folos, însă nu oricine le urmăreşte.

Dacă majoritatea românilor ar şti cu ce se mănâncă economia, nu şi-ar dori doar ca salariile să crească. Şi-ar da seama că o astfel de decizie nu e întotdeauna bună pentru noi, pentru oamenii simpli. Că, dacă doar salariile cresc, şi nu se iau alte măsuri pentru vitaminizarea economiei, inflaţia poate să crească, preţurile o pot lua razna, iar acei bani în plus la salariu vor dispărea imediat din buzunarele noastre. Am dat doar un exemplu simplu şi actual, dar desigur, capcanele sunt mult mai multe. Uneori, în urma alegerilor libere, la guvernare vine un partid. Să-i spunem partidul care dă.

El ia decizii prin care poporul primeşte anumite avantaje: bani în plus la salarii, sporuri, pensii etc. Cheltuieşte tot bugetul, ba se mai şi îndatorează, apoi, în urma unor nemulţumiri ale populaţiei, este îndepărtat de la guvernare. Vine un alt partid, partidul care ia. Pentru că toate aceste măsuri luate anterior nu pot fi susţinute şi economia riscă să intre în colaps, acest al doilea partid trebuie să ia nişte măsuri pentru a repara răul făcut. Aşa că taie salarii, sporuri, pensii. Apoi vin alegerile.

Ghiciţi cine le cîştigă! Desigur, partidul care a dat. Şi care va da din nou, cu riscul să pună economia pe butuci. Pentru că, uneori, nici cei care ne conduc nu prea au cunoştinţe economice. Sau poate că le au, dar nu îi interesează decât să câştige voturi. Iar cei care îi votează nu ştiu că salariile mari vin odată cu creşterea sănătoasă a economiei. Cu investiţiile.

Dar la noi, banii de investiţii sunt sacrificaţi mereu pentru a fi reorientaţi spre creşteri salariale. Mă tem că ne aflăm într-un cerc vicios. Din care am putea ieşi doar dacă populaţia ar începe să înţeleagă aceste mecanisme.

A fi diferit la liceu

Am mai spus aici că adolescenţa este vârsta la care încercăm să ne afirmăm unicitatea. Este vârsta rebeliunii, la care căpătăm curajul de a spune că noi suntem altfel, suntem diferiţi.

Până la un punct, a fi diferit este perceput ca un lucru cool de către colegi. De la un punct încolo, cei diferiţi devin victimele bullyingului. Dar unde este situată acea limită fină dintre invidie şi ură, dintre a fi purtat pe braţe şi a fi scuipat în obraz?

Statistici precise privind numărul de victime ale bullyingului din şcolile din România sunt greu de făcut. Majoritatea victimelor refuză să recunoască, de frică să nu fie agresate mai rău. Se tem, uneori, chiar pentru viaţa lor. Însă persoanele puţin mai în vârstă, cele care au absolvit liceul şi chiar facultatea, recunosc, în anumite ocazii, că s-au confruntat cu violenţe în timpul şcolii, că au fost ameninţate, luate peste picior şi chiar agresate fizic. Este dificil pentru un elev să admită că este o victimă. Până la urmă, nici părinţii, nici profesorii şi nici paznicii şcolii nu îl pot apăra în fiecare minut, în fiecare secundă. La un moment dat, adolescentul va rămâne singur cu agresorul său, şi atunci câteva secunde vor fi de ajuns pentru a face diferenţa dintre viaţă şi moarte, dintre starea de normalitate şi umilinţă.

Astfel de comportamente vor lăsa urme adânci asupra victimelor. Este posibil ca ele să rămână cu sechele pentru tot restul vieţii. Cu certitudine, îşi vor aminti mereu de perioada liceului cu durere, cu o strângere de inimă, cu frustrare.

Dar atât victimele, cât şi agresorii, şi mai ales cei care aleg să stea pe margine, fără a interveni, trebuie să ţină minte un lucru: viitorul este al celor care ies din rând. În viaţă vor reuşi mereu cei care au curajul să rişte, şi nu cei care vor fi conformişti, din lipsă de imaginaţie sau de frica „gurii lumii”.

Aceştia din urmă se vor confunda mereu cu marea masă, în timp ce nonconformiştii vor fi vârfurile societăţii. Iar un astfel de gând, apărut atunci când trebuie, poate face victimele să meargă mai departe. Le poate da curajul de a continua, încrederea că sunt oameni valoroşi, care au ceva de spus, care merită să fie apreciaţi şi respectaţi.

Uneori, liceul e un iad. O junglă. Iar a-l frecventa e primul contact cu opinia publică. Cu societatea prea curioasă, prea băgăreaţă, şi care are o părere despre orice. Un fel de sat tradiţional, unde fiecare ştie ce fac toţi ceilalţi.

Uneori, tot ce vor adolescenţii e o gură de aer proaspăt. Şi puţină încredere.

Despre vocile tinere ale României

Sunt o fană a emisiunii Vocea României, difuzată de ProTV. Îmi place să urmăresc episoadele, chiar dacă, de cele mai multe ori, nu mă uit la sezoane de la început, ci aştept până când se mai încinge atmosfera. Dincolo de antrenori (unii îmi plac, alţii nu), apreciez competiţia dreaptă, vocile bune şi melodiile de multe ori bine alese.

A propos de antrenori, mie îmi place Tudor Chirilă. Îl apreciez ca artist, dar dincolo de asta, mi se pare de departe cel mai educat antrenor de la Vocea României. El are întotdeauna discursurile cel mai bine articulate, argumentate şi convingătoare. Plus că apreciez rock-ul (şi jazz-ul) mai presus de pop sau raggae, iar Tudor se pricepe la rock cel mai bine. Dar acest articol nu este nicidecum o pledoarie pentru Tudor Chirilă. La urma urmei, fiecare cu ce-i (cine-i) place.

Dar Vocea României este o rampă de lansare pentru diversele talente. În ultimul timp, mi se pare că apar tot mai mulţi concurenţi foarte tineri, de 15, 16, 17 ani. Mi se pare un gest de mare curaj din partea lor. Iar cel mai mare avantaj cred că este faptul că ei concurează cot la cot cu solişti mai în vârstă, mai experimentaţi, poate mai educaţi decât ei. Iar în competiţia aceasta contează doar talentul şi munca depusă pentru cultivarea ei.

Aceşti tineri vin aici, în competiţie, şi apar pe scenă singuri, fără părinţi şi fără prieteni. Cântă, răspund la întrebări, sunt cântăriţi, evaluaţi, judecaţi. Pentru cei mai mulţi nu e prima scenă pe care apar, însă aceasta este o competiţie de cel mai înalt nivel. Antrenorii sunt binecunoscuţi, sunt buni în branşa lor, uneori sunt ironici, dificili, se mai ceartă între ei, se mai înţeapă. Ca tânăr concurent, trebuie să ai multă stăpânire de sine şi încredere în forţele proprii pentru a reuşi.

Uneori, ei reuşesc, alteori nu. Nici măcar nu pot plânge atunci, pe loc, pentru că sunt filmaţi, pentru că li se pun întrebări, pentru că li se răsuceşte cuţitul în rană. Vor plânge, cu siguranţă, mai târziu. De supărare sau de fericire.

Dar ceea ce vreau să spun este că acest concurs este o lecţie pentru cei care participă la el. O lecţie despre fairplay, despre talent, despre viaţă. Iar pentru tinerii care privesc competiţia de acasă, ea poate fi de asemenea o lecţie. Despre unde se poate ajunge atunci când ai mult talent şi când munceşti pe măsură. Şi nu doar în muzică, în orice domeniu. Este, de asemenea, o lecţie despre muzica bună. Despre cum trebuie cântată şi ascultată ea.

Este o măsură în toate

Când eram copil, alcoolul nu mă atrăgea. Cu o singură excepţie: vişinele din vişinată. De la ele nu mă puteam abţine, şi mama trebuia să îmi spună „stop” când vedea că grămăjoara de sâmburi a crescut cam mare.

Când am ajuns adolescent, părinţii mei au început să mă servească şi pe mine cu băutură. Un deget de vin sau o jumătate de pahar de bere. Să-mi potolească curiozitatea. Se gândeau că, dacă beau puţin cu ei, nu voi mai fi tentat să exagerez cu băutura atunci când mă voi afla în compania prietenilor mei. În mare, au avut dreptate.

Când eşti adolescent, nimic nu e mai important decât gaşca ta. Familia cade pe locul al doilea, după prieteni. Nu îţi doreşti nimic mai mult decât să fii ca ei. Constaţi că unii sunt mai liberi decât tine, că au voie să stea mai mult în oraş, că nu sunt atât de strict supravegheaţi de părinţi. Şi suferi. Tot ei, prietenii, te cheamă la terase, în baruri, sau la concerte în aer liber. Îşi aprind ţigările, îşi iau câte ceva de băut, căci vor să se simtă bine. Tu nu ai vrea să bei, dar îi vezi pe ei şi nu doreşti să faci opinie separată. Nu doreşti să fii exclus din grup, să fii catalogat drept un papă-lapte, să fii luat peste picior.

Şi atunci îţi cumperi o bere. De ochii lumii. Pe care poţi să o bei una-două, sau din care poţi să bei seara întreagă. E opţiunea ta. E conştiinţa ta. Dar nu doar atât. Tu ştii că, mai târziu, va trebui să te întorci acasă. Ştii că mama va fi trează şi va observa dacă tu mergi drept sau pe şapte cărări. Ştii că te va săruta de noapte bună şi că îţi va simţi mirosul. Şi nu vrei să o dezamăgeşti.

Am trecut prin toate astea. Şi, mai mult, am învăţat că, de fiecare dată când eu beau prea mult, există în preajma mea o persoană care rămâne trează. Şi care, a doua zi, le povesteşte tuturor despre cum m-am comportat eu. Lucruri pe care eu nici măcar nu mi le amintesc.

Mai e şi o altă situaţie. Atunci când la petrecere apare şi ea, fata frumoasă din clasa vecină, cu care mă privesc în ochi atunci când ne întâlnim pe coridoare. Totul durează de câteva săptmâni şi eu simt că nu mai pot. Dar în seara asta a venit momentul. Îi voi spune ce simt. Numai că, atunci când o văd, simt cum picioarele mi se înmoaie, cum inima îmi bate nebuneşte şi cum respiraţia mi se taie. În cazul acesta, medicul recomandă 50 ml de votcă cu suc de mere sau portocale, dar nu mai mult.

Niciunei fete nu îi place ca alesul ei să îi declare dragostea cu limba împleticită şi ochii rătăciţi.

Şi, în plus, alcoolul dăunează grav sănătăţii.