Vom fi toată viața copiii părinților noștri

Adolescența e perioada câd tinerii simt nevoia să își ia zborul, să își încerce propriile aripi și să vadă dacă sunt în stare să se descurce pe cont propriu. Zidul pe care îl pun între ei și părinți este resimțit ca dureros de către cei din urmă, și mulți părinți nu știu cum să reacționeze.

Țin minte că, atunci când eram adolescentă, cel mai mult mă enervau întrebările părinților care încercau să afle ce mai e cu viața mea. Aveam o grămadă de secrete față de ei și mi se părea normal să fie așa.

Mi-am amintit asta aseară, când eram la magazin și vorbeam cu mama la telefon. Când să închid, mi-a spus să nu mă culc prea tâziu și să mă odihnesc bine. I-am reproșat că mă dădăcește și am glumit spunându-i că vrea să mă bage în pat la 20,30 și să-mi ia tableta, ca unui copil. Și am râs amândouă. Dacă mi-ar fi făcut așa ceva în adolescență, cel mai probabil aș fi făcut o criză de nervi.
Adevărul e că rămânem toată viața copiii părinților noștri. Ei nu vor înceta niciodată să ne privească protector și să încerce să ne ajute.

Acum două seri, când m-am întors de la serviciu, am găsit în apartamentul unde locuiesc singură un brăduț foarte frumos. Era deja montat în suport și aștepta doar să fie împodobit. Apucasem să le spun părnților mei că aș vrea să mă ducă cu mașina lor până la marginea orașului, să îmi cumpăr un brad. Iar ei, în aceeași zi, mi-au făcut cadou unul. A fost cea mai frumoasă surpriză pe care mi-o puteau face de Crăciun. Și nu m-am bucurat atât că m-au scutit de o cheltuială, cât pentru sentimentul de siguranță, de protecție pe care mi l-au dat prin gestul lor.

La urma urmei, asta înseamnă familia. Siguranța că poți avea încredere în cei de lângă tine, și că ei vor încerca să te ajute în orice situație. Sigur, cu prietenii e la fel. Numai că relațiile de prietenie arareori durează o viață. Prietenii vin și pleacă. Însă familia rămâne. Asta încerca să îmi spună mama în adolescență, când făceam tot posibilul să îmi ignor familia și când îmi idolatrizam prietenii. Pe care în scurt timp, printr-un concurs de împrejurări, i-am pierdut.

De Crăciun, e cazul să fim mai blânzi. Să ne împăcăm cu noi înșine, cu părinții și cu prietenii noștri. Să ne gândim că, chiar dacă ne-au greșit, nici noi nu suntem perfecți și probabil că nu ne-am fi descurcat mult mai bine într-o situație similară.

Când de Crăciun facem mai mult rău decât bine

Atunci când dorim să oferim un cadou de Crăciun cuiva drag, trebuie să cumpănim bine. Oamenii sunt adesea imprevizibili. S-ar putea ca darul ales de noi să nu fie cel mai potrivit și să nu îi placă celui căruia îl oferim. Și asta nu e o tragedie, atât timp cât este vorba despre o carte, un CD cu muzică sau o pereche de mănuși.

Dar ce te faci atunci când cadoul este însuflețit?

Citeam deunăzi o știre despre cum mai multe adăposturi de animale din Germania au interzis adopțiile în perioada Crăciunului. Adăposturile vor fi deschise pentru vizitare, însă adopțiile vor reîncepe de abia în luna ianuarie, după ce trece entuziasmul sărbătorilor.
De ce a fost necesară o astfel de măsură? Pentru că mulți au proasta idee de a face cadouri surpriză constând într-un animăluț. Fără a ști măcar dacă respectiva persoană își dorește un câine sau dacă este dispusă să îngrijească unul atâta timp cât el trăiește. Un câine are nevoie să îi aloci mult timp, să îl scoți la plimbare cel puțin de două ori pe zi, să îl periezi, să îl speli, să îi dai mâncare și apă, să îl duci la veterinar. Un câine nu rămâne veșnic ghemotocul de puf care îți topește inima atunci când îl vezi în adăpost, alături de mama lui.

În plus, și acesta a fost argumentul celor care au luat decizia întreruperii adopțiilor în perioada Crăciunului, un câine are sentimente. Adevărul este că numai cine nu a avut niciodată un câine nu știe asta. Câinii se atașează de stăpânii lor și suferă și atunci când aceștia lipsesc de acasă câteva ore. A fi abandonat este o tragedie la fel de mare pentru un câine cum este pentru un om. Iar oficialitățile din Germania au constatat că, imediat după sărbători, numărul câinilor aruncați pe străzi crește simțitor. Un semn clar că oferirea de căței în dar nu poate fi o idee bună.

De Crăciun, toți ne dorim să facem daruri drăguțe, originale, simpatice. Dar trebuie să ne gândim în primul rând dacă, prin alegerea noastră, nu facem mai mult rău decât bine. Nu avem voie să îi rănim pe cei din jur, chiar dacă aceștia sunt ființe cu patru picioare. Iar dacă vrem într-adevăr să oferim o bucurie unui patruped, atunci putem noi să adoptăm unul. Dar, ca să nu regretăm mai târziu, e mai bine să facem gestul acesta după sărbători.

Şcoala ar trebui să pregătească cetăţeni implicaţi

În ultimii ani, viaţa politică din România a consumat energii uluitoare. România “mereu surprinzătoare” ne determină să stăm cu ochii lipiţi de televizoare, să citim ştiri pe Internet de îndată ce ne deschidem ochii dimineaţa, să pierdem nopţi în faţa talk-show-urilor, să ne certăm cu vecinii, cu rudele, cu prietenii, să petrecem ore, zile întregi în stradă.

Imediat după Revoluţia din 1989, când presa şi-a câştigat libertatea, apetitul românilor pentru ziare a explodat. Cozile de la pâine şi lapte s-au mutat atunci la chioşcurile de ziare. Între timp, presa scrisă a falimentat în mare parte, dar pofta românilor de politică a rămas la fel de mare. Ne entuziasmăm, ne agităm, ne înflăcărăm, suferim dezamăgiri din cauza politicii mai mult decât din pricina dragostei. Şi totuşi, asta nu se vede la vot, unde absenteismul creşte constant.

În stradă, la proteste, merg destul de mulţi tineri. Întrebarea care se pune este dacă ar trebui tinerii să fie interesaţi de politică, sau nu. Îmi amintesc că, la o lună după ce am împlinit 18 ani, au avut loc alegeri prezidenţiale. Era în 1996. Eram atât de preocupată şi de entuziasmată de rezultatul alegerilor, încât m-am dus la şcoală cu o cheie atârnată de gât. Cheia era simbolul Convenţiei Democratice, un partid politic al cărui candidat la prezidenţiale era Emil Constantinescu.

Nu îmi amintesc să ni se fi predat la şcoală ceva util pentru a înţelege viaţa politică şi civică din România. Dar ştiu sigur că asta m-ar fi ajutat. Nu să se facă politică în şcoală, ci elevii să înveţe câteva noţiuni simple, elementare, despre stânga, dreapta şi centrul eşichierului politic, despre drepturile omului, despre extremism, populism şi naţionalism, despre dreptul de vot şi despre cât de greu a fost acesta câştigat de anumite categorii sociale. Poate că, ştiind lucrurile astea, tinerii nu ar mai spune “mă piş pe el de vot” şi ar conştientiza mai bine puterea de care dispun într-o democraţie.

Desigur, pentru ca lucrurile acestea să se întâmple, ar fi nevoie de voinţă politică şi de profesori dedicaţi. Sau, poate, doar de anumiţi oameni bine pregătiţi şi cu iniţiativă, cum este judecătorul Cristi Danileţ, cel care a conceput un manual de educaţie juridică. Acesta se predă deja în câteva licee din România şi cred că este un mare câştig pentru acei elevi. Chiar dacă ei nu vor deveni jurişti, avocaţi sau magistraţi, cunoaşterea câtorva elemente de bază ale dreptului le va fi utilă mai târziu, ca cetăţeni.

Iar şcoala ar trebui să pregătească cetăţeni adevăraţi, nu depozitari ai unor kilograme de informaţii inutile şi, de multe ori, depăşite.

Cârligul de la teatru

Dacă acum aş fi adolescentă, mi-ar plăcea ca cineva să îmi deschidă ochii. Mi-ar plăcea ca la ore să nu discutăm doar despre ecuaţii, despre clişeisticul “ce vrea să spună poetul” sau despre prezentul continuu, ci şi despre lucrurile frumoase din jurul nostru. Adolescenţa este vârsta curiozităţii, vârsta la care descoperi lumea. Tinerii trebuie ajutaţi să se familiarizeze cu ceea ce face lumea mai frumoasă: arta. Arta se inspiră din realitate, o reinterpretează, o filtrează subiectiv, o judecă. Oferă o nouă perspectivă asupra lumii, o perspectivă îmbogăţită.

Dacă aş fi din nou adolescentă, aş încerca să profit la maximum de ceea ce îmi oferă oraşul în acest sens. Sigur, cei mai mulţi descoperă arta cea mare atunci când intră la facultate şi se mută temporar într-un oraş universitar, unde posibilităţile sunt altele. Acolo muzeele sunt mai multe şi mai mari, festivalurile de muzică, teatru şi film sunt mai numeroase, cinematografele aşişderea.

Dar nici Baia Mare nu e lipsită de atracţii. Avem cinci muzee, avem două cinematografe (da, ştiu, într-unul dintre ele condiţiile sunt jalnice, iar în celălalt nu rulează un anumit gen de filme), vom avea un festival de jazz, la toamnă, avem un festival de teatru. Nu e chiar rău.

Aseară am fost la teatru şi am văzut un spectacol foarte reuşit. Din repertoriul actual al Teatrului Municipal, pe locul întâi rămâne pentru mine „Edmond”, care a fost şi nominalizat la Premiile UNITER. Dar spectacolul pe care l-am văzut aseară, “Dragă doamnă profesoară”, se apropie de acesta ca valoare. E tot un spectacol în care joacă actori tineri, frumoşi şi energici, e un spectacol plin de tensiune, care are un ritm bun şi forţă. Pe un text de Ludmila Razumovskaia, în regia lui Andrei Măjeri, spectacolul spune povestea unor elevi aflaţi în pragul absolvirii liceului, care tocmai au susţinut examenul final la matematică, de care le depinde viitorul.

Cei patru elevi (Andrei Dinu, Denisa Blag, Eduard Trifa, Eduard Bîndiu) o vizitează pe profesoara lor de matematică (Inna Andriucă) aparent pentru a o felicita de ziua ei de naştere. Lucrurile degenerează, însă,  căci elevii sunt disperaţi să obţină note mari la examen şi încearcă să le obţină prin forţă.

Fără să fie o comedie, spectacolul are multe replici haioase, iar jocul acorilor este la înălţime. L-aş recomanda tuturor profesorilor şi tuturor elevilor de liceu, pentru că este un adevărat studiu asupra prihologiei adolescenţilor. Vedem aici spiritul de gaşcă, vedem felul în care se dezvoltă viitorul adult malefic, cel care subjugă cu autoritatea lui personalităţile celor din jur, vedem cruzimea vârstei, dar şi sensibilitatea şi fragilitatea ei, vedem tentaţiile care o înconjoară, dar şi pericolele.

Prin astfel de spectacole, vii şi cutremurătoare, cred că tinerii ar putea fi atraşi înspre teatru, în particular şi înspre artă, în general.

Îmi doresc o lume de adolescenţi miopi

În primii ani de liceu l-am descoperit pe Eliade. Sigur, tot atunci i-am descoperit şi pe Mihail Sebastian sau Emil Cioran, dar Mircea Eliade a avut asupra mea efectul cel mai puternic.
Dacă proza lui fantastică mi-a lăsat pentru toată viaţa gustul pentru acest tip de literatură, în schimb „Romanul adolescentului miop” a avut efecte concrete în viaţa mea de zi cu zi.

Această scriere parţial autobiografică mi-a zguduit mintea, făcându-mă să îl admir pe autor pentru dorinţa sa enormă de cunoaştere, pentru spiritul enciclopedic şi pentru voinţa de care a dat dovadă încă de la o vârstă fragedă. Citind despre felul în care Eliade îşi reducea, programatic, timpul de somn, pentru a aloca mai mult timp pentru lectură şi studiu, am devenit conştientă de faptul că îmi risipesc clipele şi orele mult prea iresponsabil.

Ce e drept, ieşeam foarte rar în oraş, cu colegii şi prietenii, pentru că părinţii mei îmi impuseseră o regulă: nu ieşi până când nu ţi-ai terminat temele. Iar eu aveam obiceiul să mă lălăi cu orele citind o lecţie, mai ales dacă materia nu îmi plăcea, şi uite aşa mă prindea noaptea cu tema neînvăţată.

E adevărat că aveam şi o modalitate mai utilă de a pierde vremea: îmi ascundeam cărţile de citit, cele care nu erau pentru şcoală, sub manuale, şi, în timp ce mă prefăceam că învăţ, călătoream cu mintea în epoci trecute şi prin tot felul de ţări exotice.

Dar cum vedeam că nu prea am spor la învăţat, am schimbat tactica. Am început să îmi reduc orele de somn, trezindu-mă dimineaţa foarte devreme. Tot mai devreme. După ce îmi fumam porţia de ţigări în baie şi îmi savuram cafeaua, învăţatul mergea mult mai bine. Pe atunci eram foarte ambiţioasă şi, chiar dacă îmi dădeam foarte bine seama că nu aveam nici pe departe nivelul de inteligenţă al lui Eliade, mă ambiţionam să îi calc pe urme şi mă vedeam cucerind lumea.

Simplul fapt că un adolescent român de 17 ani fusese în stare să scrie o carte atât de captivantă îmi dădea încredere că se poate. Mă făcea să cred că, chiar dacă adulţii mă tratau ca pe o mucoasă, aveam şi eu puterea să construiesc. Era nevoie doar de multă muncă, de efort susţinut, de somn cât mai puţin şi de lecturi cât mai multe.

Eliade a fost modelul meu în adolescenţă. Chiar şi azi mă gândesc la adolescentul Eliade cu multă căldură, ca la un prieten drag din tinereţe. La urma urmei, ne apropia nu doar defectul de vedere, ci şi spiritul de frondă. Astăzi, mi-ar plăcea să văd în jurul meu mai mulţi adolescenţi miopi dornici să răzbată prin muncă şi la fel de pasionaţi de studiu.

Chiar dacă acel adolescent miop nu era nici pe departe perfect, el avea o scară a valorilor corectă.

Teama mea este ca această scară a valorilor din societate să nu se fi alterat în timp.

Animăluţele care ne alungă depresia

În perioada adolescenţei, tinerii sunt mai predispuşi la depresii. Acestea pot surveni din diverse motive: probleme de integrare la şcoală, lipsa unuia sau a ambilor părinţi, eşecuri în dragoste.
Părinţii (bunicii ori alţi adulţi care îi au în grijă) vor considera o provocare nevoia de a face faţă schimbărilor aduse de depresie în comportamentul tinerilor. Comunicarea cu aceştia va deveni dificilă, ei vor avea tendinţa să se izoleze, vor dormi foarte mult sau, din contră, vor avea insomnii, rezultatele de la şcoală vor fi mai proaste, vor apărea probleme de alimentaţie etc.

Bineînţeles, într-un astfel de caz este obligatoriu ca tînărul să fie văzut de un psiholog. Acesta îi va deschide calea spre găsirea unor soluţii sau, eventual, îi va recomanda să se adreseze unui psihiatru, pentru a primi medicaţia adecvată. Dar dincolo de asta, ceea ce pot face părinţii pentru a-l ajuta este un lucru relativ simplu.
Dacă ei au observat că tânărului îi plac animalele, îi pot aduce acestuia un câine. De preferinţă, nu cumpărat, ci adoptat de la adăpost. Tânărul va intra în rezonanţă cu suferinţa câinelui, abandonat de propriii stăpâni, iar între cei doi se va crea o legătură puternică.

Câinele va fi dat în grija tânărului, care va trebui să îl hrănească şi să îl scoată la plimbare cel puţin de două ori pe zi. Plimbările îi vor face bine tânărului, îl vor scoate din starea de izolare şi îi vor abate gândurile. În plus, aceste noi responsabilităţi îl vor face pe acesta să îşi dea seama că nu doar el are probleme, că nu este singur pe lume şi să se simtă iubit. Mai ales câinii care au fost vagabonzi se ataşează foarte uşor de cei care îi adoptă şi sunt, în general, extrem de iubitori.

Desigur, un astfel de procedeu nu se recomandă în cazul tinerilor care obişnuiesc să fie cruzi cu animalele. Dacă părinţii au observat astfel de comportamente, ar fi bine să nu rişte. Dar, în general, prezenţa unui animal îi face pe oameni mai deschişi, mai încrezători, mai comunicativi.

Desigur că animalul ales nu e obligatoriu să fie un câine, însă am sugerat asta pentru că un câine are nişte nevoi aparte. El trebuie scos la plimbare, ceea ce înseamnă un plus de exerciţiu fizic pentru stăpân, iar acesta este benefic din mai multe puncte de vedere. Însă chiar şi o pisică face minuni, iar torsul său atunci când este ţinută în braţe este un calmant de neînlocuit, o adevărată sursă de fericire.

Avem nevoie de cunoştinţe economice, ca să scoatem ţara din groapă

Nu ştiu câţi elevi au absolvit în ultimii ani Colegiul Economic şi nici câţi dintre ei au studiat economia mai departe, la facultate. Dar ştiu că în România ar trebui să existe cât mai mulţi oameni care să aibă un bagaj minim de cunoştinţe de economie, pentru ca ţara aceasta să înceapă să meargă mai bine. Recunosc, nu am acordat atenţie acestui domeniu de la început.

Cât timp am fost elevă, nu mi s-a părut important. Literatura şi muzica ocupau un loc mult mai important în inima mea. Abia după ce am început să trăiesc pe propriile mele picioare, să urmăresc viaţa politică şi socială şi să votez, abia atunci mi-am dat seama cât de important este să poţi să înţelegi mecanismele economice. Nici acum nu mă pricep la asta. Dar urmăresc cu plăcere emisiunile TV, în care micile secrete ale funcţionării economiei sunt explicate pe înţelesul oamenilor obişnuiţi. Astfel de emisiuni, utile şi atractive, cred că sunt de mare folos, însă nu oricine le urmăreşte.

Dacă majoritatea românilor ar şti cu ce se mănâncă economia, nu şi-ar dori doar ca salariile să crească. Şi-ar da seama că o astfel de decizie nu e întotdeauna bună pentru noi, pentru oamenii simpli. Că, dacă doar salariile cresc, şi nu se iau alte măsuri pentru vitaminizarea economiei, inflaţia poate să crească, preţurile o pot lua razna, iar acei bani în plus la salariu vor dispărea imediat din buzunarele noastre. Am dat doar un exemplu simplu şi actual, dar desigur, capcanele sunt mult mai multe. Uneori, în urma alegerilor libere, la guvernare vine un partid. Să-i spunem partidul care dă.

El ia decizii prin care poporul primeşte anumite avantaje: bani în plus la salarii, sporuri, pensii etc. Cheltuieşte tot bugetul, ba se mai şi îndatorează, apoi, în urma unor nemulţumiri ale populaţiei, este îndepărtat de la guvernare. Vine un alt partid, partidul care ia. Pentru că toate aceste măsuri luate anterior nu pot fi susţinute şi economia riscă să intre în colaps, acest al doilea partid trebuie să ia nişte măsuri pentru a repara răul făcut. Aşa că taie salarii, sporuri, pensii. Apoi vin alegerile.

Ghiciţi cine le cîştigă! Desigur, partidul care a dat. Şi care va da din nou, cu riscul să pună economia pe butuci. Pentru că, uneori, nici cei care ne conduc nu prea au cunoştinţe economice. Sau poate că le au, dar nu îi interesează decât să câştige voturi. Iar cei care îi votează nu ştiu că salariile mari vin odată cu creşterea sănătoasă a economiei. Cu investiţiile.

Dar la noi, banii de investiţii sunt sacrificaţi mereu pentru a fi reorientaţi spre creşteri salariale. Mă tem că ne aflăm într-un cerc vicios. Din care am putea ieşi doar dacă populaţia ar începe să înţeleagă aceste mecanisme.

A fi diferit la liceu

Am mai spus aici că adolescenţa este vârsta la care încercăm să ne afirmăm unicitatea. Este vârsta rebeliunii, la care căpătăm curajul de a spune că noi suntem altfel, suntem diferiţi.

Până la un punct, a fi diferit este perceput ca un lucru cool de către colegi. De la un punct încolo, cei diferiţi devin victimele bullyingului. Dar unde este situată acea limită fină dintre invidie şi ură, dintre a fi purtat pe braţe şi a fi scuipat în obraz?

Statistici precise privind numărul de victime ale bullyingului din şcolile din România sunt greu de făcut. Majoritatea victimelor refuză să recunoască, de frică să nu fie agresate mai rău. Se tem, uneori, chiar pentru viaţa lor. Însă persoanele puţin mai în vârstă, cele care au absolvit liceul şi chiar facultatea, recunosc, în anumite ocazii, că s-au confruntat cu violenţe în timpul şcolii, că au fost ameninţate, luate peste picior şi chiar agresate fizic. Este dificil pentru un elev să admită că este o victimă. Până la urmă, nici părinţii, nici profesorii şi nici paznicii şcolii nu îl pot apăra în fiecare minut, în fiecare secundă. La un moment dat, adolescentul va rămâne singur cu agresorul său, şi atunci câteva secunde vor fi de ajuns pentru a face diferenţa dintre viaţă şi moarte, dintre starea de normalitate şi umilinţă.

Astfel de comportamente vor lăsa urme adânci asupra victimelor. Este posibil ca ele să rămână cu sechele pentru tot restul vieţii. Cu certitudine, îşi vor aminti mereu de perioada liceului cu durere, cu o strângere de inimă, cu frustrare.

Dar atât victimele, cât şi agresorii, şi mai ales cei care aleg să stea pe margine, fără a interveni, trebuie să ţină minte un lucru: viitorul este al celor care ies din rând. În viaţă vor reuşi mereu cei care au curajul să rişte, şi nu cei care vor fi conformişti, din lipsă de imaginaţie sau de frica „gurii lumii”.

Aceştia din urmă se vor confunda mereu cu marea masă, în timp ce nonconformiştii vor fi vârfurile societăţii. Iar un astfel de gând, apărut atunci când trebuie, poate face victimele să meargă mai departe. Le poate da curajul de a continua, încrederea că sunt oameni valoroşi, care au ceva de spus, care merită să fie apreciaţi şi respectaţi.

Uneori, liceul e un iad. O junglă. Iar a-l frecventa e primul contact cu opinia publică. Cu societatea prea curioasă, prea băgăreaţă, şi care are o părere despre orice. Un fel de sat tradiţional, unde fiecare ştie ce fac toţi ceilalţi.

Uneori, tot ce vor adolescenţii e o gură de aer proaspăt. Şi puţină încredere.

Despre vocile tinere ale României

Sunt o fană a emisiunii Vocea României, difuzată de ProTV. Îmi place să urmăresc episoadele, chiar dacă, de cele mai multe ori, nu mă uit la sezoane de la început, ci aştept până când se mai încinge atmosfera. Dincolo de antrenori (unii îmi plac, alţii nu), apreciez competiţia dreaptă, vocile bune şi melodiile de multe ori bine alese.

A propos de antrenori, mie îmi place Tudor Chirilă. Îl apreciez ca artist, dar dincolo de asta, mi se pare de departe cel mai educat antrenor de la Vocea României. El are întotdeauna discursurile cel mai bine articulate, argumentate şi convingătoare. Plus că apreciez rock-ul (şi jazz-ul) mai presus de pop sau raggae, iar Tudor se pricepe la rock cel mai bine. Dar acest articol nu este nicidecum o pledoarie pentru Tudor Chirilă. La urma urmei, fiecare cu ce-i (cine-i) place.

Dar Vocea României este o rampă de lansare pentru diversele talente. În ultimul timp, mi se pare că apar tot mai mulţi concurenţi foarte tineri, de 15, 16, 17 ani. Mi se pare un gest de mare curaj din partea lor. Iar cel mai mare avantaj cred că este faptul că ei concurează cot la cot cu solişti mai în vârstă, mai experimentaţi, poate mai educaţi decât ei. Iar în competiţia aceasta contează doar talentul şi munca depusă pentru cultivarea ei.

Aceşti tineri vin aici, în competiţie, şi apar pe scenă singuri, fără părinţi şi fără prieteni. Cântă, răspund la întrebări, sunt cântăriţi, evaluaţi, judecaţi. Pentru cei mai mulţi nu e prima scenă pe care apar, însă aceasta este o competiţie de cel mai înalt nivel. Antrenorii sunt binecunoscuţi, sunt buni în branşa lor, uneori sunt ironici, dificili, se mai ceartă între ei, se mai înţeapă. Ca tânăr concurent, trebuie să ai multă stăpânire de sine şi încredere în forţele proprii pentru a reuşi.

Uneori, ei reuşesc, alteori nu. Nici măcar nu pot plânge atunci, pe loc, pentru că sunt filmaţi, pentru că li se pun întrebări, pentru că li se răsuceşte cuţitul în rană. Vor plânge, cu siguranţă, mai târziu. De supărare sau de fericire.

Dar ceea ce vreau să spun este că acest concurs este o lecţie pentru cei care participă la el. O lecţie despre fairplay, despre talent, despre viaţă. Iar pentru tinerii care privesc competiţia de acasă, ea poate fi de asemenea o lecţie. Despre unde se poate ajunge atunci când ai mult talent şi când munceşti pe măsură. Şi nu doar în muzică, în orice domeniu. Este, de asemenea, o lecţie despre muzica bună. Despre cum trebuie cântată şi ascultată ea.

Este o măsură în toate

Când eram copil, alcoolul nu mă atrăgea. Cu o singură excepţie: vişinele din vişinată. De la ele nu mă puteam abţine, şi mama trebuia să îmi spună „stop” când vedea că grămăjoara de sâmburi a crescut cam mare.

Când am ajuns adolescent, părinţii mei au început să mă servească şi pe mine cu băutură. Un deget de vin sau o jumătate de pahar de bere. Să-mi potolească curiozitatea. Se gândeau că, dacă beau puţin cu ei, nu voi mai fi tentat să exagerez cu băutura atunci când mă voi afla în compania prietenilor mei. În mare, au avut dreptate.

Când eşti adolescent, nimic nu e mai important decât gaşca ta. Familia cade pe locul al doilea, după prieteni. Nu îţi doreşti nimic mai mult decât să fii ca ei. Constaţi că unii sunt mai liberi decât tine, că au voie să stea mai mult în oraş, că nu sunt atât de strict supravegheaţi de părinţi. Şi suferi. Tot ei, prietenii, te cheamă la terase, în baruri, sau la concerte în aer liber. Îşi aprind ţigările, îşi iau câte ceva de băut, căci vor să se simtă bine. Tu nu ai vrea să bei, dar îi vezi pe ei şi nu doreşti să faci opinie separată. Nu doreşti să fii exclus din grup, să fii catalogat drept un papă-lapte, să fii luat peste picior.

Şi atunci îţi cumperi o bere. De ochii lumii. Pe care poţi să o bei una-două, sau din care poţi să bei seara întreagă. E opţiunea ta. E conştiinţa ta. Dar nu doar atât. Tu ştii că, mai târziu, va trebui să te întorci acasă. Ştii că mama va fi trează şi va observa dacă tu mergi drept sau pe şapte cărări. Ştii că te va săruta de noapte bună şi că îţi va simţi mirosul. Şi nu vrei să o dezamăgeşti.

Am trecut prin toate astea. Şi, mai mult, am învăţat că, de fiecare dată când eu beau prea mult, există în preajma mea o persoană care rămâne trează. Şi care, a doua zi, le povesteşte tuturor despre cum m-am comportat eu. Lucruri pe care eu nici măcar nu mi le amintesc.

Mai e şi o altă situaţie. Atunci când la petrecere apare şi ea, fata frumoasă din clasa vecină, cu care mă privesc în ochi atunci când ne întâlnim pe coridoare. Totul durează de câteva săptmâni şi eu simt că nu mai pot. Dar în seara asta a venit momentul. Îi voi spune ce simt. Numai că, atunci când o văd, simt cum picioarele mi se înmoaie, cum inima îmi bate nebuneşte şi cum respiraţia mi se taie. În cazul acesta, medicul recomandă 50 ml de votcă cu suc de mere sau portocale, dar nu mai mult.

Niciunei fete nu îi place ca alesul ei să îi declare dragostea cu limba împleticită şi ochii rătăciţi.

Şi, în plus, alcoolul dăunează grav sănătăţii.

Muzică şi libertate

Nu prea ştiu ce muzică ascultă adolescenţii de azi. Cu siguranţă, nu jazz. De curând am participat la un eveniment muzical cu adevărat de calitate, cum arareori se întâmplă în Baia Mare – North West Fest, un festival internaţional de jazz ajuns la a treia ediţie, şi am văzut prea puţini adolescenţi în public. Mai bine spus, mai deloc.

Pe vremea mea, adolescenţii se împărţeau în câteva categorii: metalişti şi depechişti. Mai erau şi cei care ascultau pop – probabil, majoritatea – şi cei care ascultau rock vechi, adică hippioţii. Opţiunea muzicală a cuiva era atât de importantă, încât pe baza ei se sudau prietenii, se alegeau garderobe, se împodobeau ghiozdane şi se decorau dormitoare. Bănuiesc că gustul muzical este la fel de important pentru un adolescent şi în ziua de azi. Şi este, ca şi atunci, exclusivist. Adică, dacă te declari hippiot, ferească sfântul să asculţi muzică pop sau Depeche Mode sau muzică electronică. Te-ai compromite pentru întreaga viaţă! 

Ei, eu fiind aşa, mai  trecută prin viaţă, am învăţat că aceasta este o atitudine păguboasă. Fiecare gen muzical are, până la urmă, bucăţi muzicale de calitate, care merită cunoscute şi apreciate. Asta ţine de cultura muzicală a fiecăruia, înseamnă a avea o minte deschisă, a fi curios, a căuta să înveţi, să afli, să te dezvolţi. Este, aşadar, un atribut al inteligenţei.

Am apreciat întotdeauna că jazz-ul este cel mai liber gen muzical. Un gen care este bazat pe improvizaţie, iar improvizaţia cere talent, inteligenţă şi prezenţă de spirit. Jazz-ul se cântă, de obicei, fără partitură, dar de multe ori presupune cunoaşterea în detaliu a unor bucăţi muzicale aparţinând altor genuri muzicale, precum folclor sau muzica clasică, bucăţi care pot fi preluate şi reinterpretate.
Zilele trecute, participând la North West Fest, mi-am amintit cum, în liceu, aveam nişte colegi foarte talentaţi, care, de altfel, continuă să cânte şi în ziua de azi. O colegă dintr-o clasă paralelă venea după-amiaza în barul de lângă liceu şi, împreună cu alţi doi colegi chitarişti, cântau jazz. A fost atât de mare bucuria de a-i asculta, atât de deschisă acea fereastră spre libertate, încât nu am uitat acele momente nici până în ziua de azi.

Astăzi nu mai sunt închisă într-un liceu cu garduri înalte şi paznic la uşă, dar mă bucur la fel de mult când aud oameni talentaţi cântând. Uneori, talentul îi face să trăiască atât de profund muzica, încât să transmită propriile emoţii publicului, creînd o stare de frenezie, de bucurie. Am văzut oameni cu părul alb ţopăind, i-am văzut fremătând în scaune, i-am auzit ţipând şi fluierând, şi atunci mi-am dat seama că jazz-ul nu are vârstă.

Alexandru Tănase, CITR: O economie sănătoasă are nevoie de antreprenori locali

Cât la sută din antreprenorii care au avut un business eșuat au pornit unul nou, se întreabă Alexandru Tănase, managing partener CITR pe regiunea Transilvania?

Și tot el răspunde: „Datele arată că 92% dintre cei care eșuează în afaceri se opresc, nu mai au curajul să încerce din nou. În România, eșecul antreprenorial este privit ca pe o sentință pe viață”, subliniază reprezentantul CITR, atrăgând atenția asupra faptului că trebuie acordată o a doua șansă celor care dau rateuri în primă fază.

Continuarea articolului, aici: http://www.capital.ro/alexandru-tanase-citr-o-economie-sanatoasa.html

Educaţia financiară începe la vârste mici

Nepotul meu, care are 13 ani, spală vasele acasă. Nu o face dezinteresat, primeşte, de fiecare dată, o sumă de bani în schimb. Cu banii strânşi astfel, şi cu un ajutor din partea părinţilor, şi-a cumpărat de curând consolă.

Celălalt nepot al meu, care are 8 ani, a primit, la vizita lui în România, o monedă de 10 ani. Nu aţi văzut om mai fericit! Fiind atât de mic şi trăind în Franţa, nu are idee despre valoarea leilor, aşa că i s-a părut că s-a îmbogăţit brusc. La un moment dat, fiind ocupat cu ceva, mi-a dat moneda să i-o păstrez. Când i-am înapoiat-o, am mai adăugat 10 bani, explicându-i că băncile oferă întotdeauna dobândă.

Simţul afacerilor de deprinde de mic. Şi, chiar dacă primul exemplu poate fi privit şi dintr-o altă perspectivă (mama lui nu primeşte niciodată bani când spală vasele), cred că şi aceasta este o formă de educaţie pentru viaţă. Aş vrea să le spun nepoţilor mei că cel mai mult în afaceri contează oamenii. Relaţia cu ei. În primul rând cu clienţii, pentru că de ei îţi depinde afacerea. Apoi, relaţia cu angajaţii. Dar şi calitatea lor, atât profesională, cât şi umană. Şi, desigur, relaţia cu partenerii de afaceri, cu furnizorii etc.

De vreo 10 ani merg la aceeaşi coafeză. I-am oferit, de fiecare dată, un bacşiş generos, tocmai în ideea în care doream să îmi păstrez bunele relaţii cu ea, să îmi permit să îi cer să mă programeze într-un timp scurt, să nu mă ţină să aştept după alţi clienţi etc. Să avem, cum s-ar spune, o relaţie civilizată. De curând, s-a purtat urât cu o prietenă a mea, pe care am trimis-o la ea să se tundă.

Vorbisem cu coafeza înainte, ştia despre cine era vorba, îi făcusem o programare de comun acord. Apoi, coafeza a dorit să schimbe ora programării, dar prietena mea nu a putut să se conformeze. Aşa că a mers tot la ora stabilită. Coafeza a făcut o criză de nervi şi s-a purtat urât cu prietena mea. În concluzie, ca să nu mă lungesc, după 10 ani îmi voi schimba coafeza. Acesta este doar un exemplu despre cum nu se fac afacerile. Şi despre cum nu trebuie să te porţi cu clienţii, mai ales cu cei vechi, care s-au dovedit fideli.

Habar nu am ce vor face nepoţii mei după ce vor creşte. Nu ştiu spre ce domenii se vor îndrepta, nu am nici cea mai vagă idee. Cert este că educaţia financiară este absolut necesară pentru a te putea descurca în lumea de azi, indiferent în ce domeniu profesezi. Şi ea începe, cel mai bine, de la vârste fragede.

Prioritatea nr. 1: limbile străine

Nicio materie care se învaţă în liceu nu mi se pare mai importantă decât limbile străine. Chiar dacă atunci, în adolescenţă, nu le acordăm foarte multă importanţă - pentru că materiile de parcurs sunt multe, pentru că suntem obosiţi şi pentru că, poate, avem prea puţine ocazii de a vorbi efectiv în limbile străine studiate, vine o vreme când ajungi fie să te feliciţi, fie să îţi pară rău pentru atitudinea pe care ai avut-o în liceu. Într-o lume în care circulaţia oamenilor este tot mai liberă, în care ne petrecem tot mai multe concedii în străinătate, în care luăm zilnic contact cu produse artistice realizate în alte ţări, cum sunt muzica sau filmele, este vital să cunoaştem bine cel puţin o limbă străină.

La engleză am învăţat întotdeauna. Mi-a plăcut, plus că era mult mai simplu, auzind cuvinte englezeşti cântate într-o mulţime de piese muzicale, rostite în filme sau în emisiuni TV străine. E cu totul altceva când auzi vorbindu-se limba pe care o studiezi: ea îţi apare dintr-o dată vie, colorată, cu sens.

Dar limba principală pe care am studiat-o începând cu clasa a cincea a fost rusa. Era anul când s-a întâmplat revoluţia din 1989, ultimul an în care se crea o clasă care să aibă rusa ca limbă principală. Am avut o profesoară care parcă era ruptă din manualul de rusă, o figură sovietică tipică de tovarăşă 50+, coafată vintage, mieroasă şi plictisitoare. Asta, plus ura faţă de poporul rus şi comunismul său, m-au făcut să nu învăţ limba şi, până în ziua de azi, mai ştiu doar să citesc literele chirilice (dar trebuie să mă chinui puţin). Ceea ce a fost, cu siguranţă, o atitudine greşită, pentru că orice limbă învăţată e un atu câştigat. Însă, cel puţin pentru mine, figura profesorului a fost mereu foarte importantă: dacă nu mi-a plăcut profesorul, nu mi-a plăcut nici materia pe care o preda.

În clasa a XI-a m-am mutat la un alt liceu, unde nu se preda rusă. A trebuit să învăţ, într-o vacanţă de vară, ceea ce se preda în cinci ani de franceză. Am luat ore în particular şi am învăţat. La liceu, însă, am dat peste o profesoară-statuie, care nu ne zâmbea niciodată, nu ne întreba de sănătate, ci, la începutul orei, trântea pe cele două table exerciţii, pe care le rezolvam până când suna clopoţelul. Mai târziu am aflat că doamna era, de altfel, o persoană plăcută, doar că nu-i plăcea profesia ei. Iar asta se vedea, şi încă cum! Aşa că, în doi ani de liceu, am cam uitat tot ce învăţasem în particular în vacanţa aceea de vară.

Acum nu regret nimic mai mult decât că am fugit de la orele de franceză. Din fericire, există cursuri, chiar gratuite, pentru cei care vor să se pună la punct cu limbile străine. Eu am început un curs de franceză la Biblioteca Judeţeană “Petre Dulfu”, ţinut chiar de o domnişoară din Franţa, voluntar Team For Youth. Deocamdată suntem la început de drum, dar cred că va fi bine.

Aşa că nu uitaţi să învăţaţi limbi străine, să călătoriţi şi să căutaţi ocazii de a vorbi cu străini. Veţi avea parte, cu siguranţă, de experienţe frumoase şi de neuitat.

Depresia şi suicidul la adolescenţi

Depresia este o stare des întâlnită la adolescenţi. Conform unor statistici, doi din zece adolescenţi suferă de depresie. Fenomenul este legat de schimbările majore prin care tânărul trece în perioada adolescenţei, de încercările sale de a se desprinde de copilărie şi de a deveni adult. În adolescenţă, totul se schimbă: corpul, mintea, relaţiile sociale, relaţiile cu părinţii. Apare nevoia ca tânărul să îşi definească identitatea, dar şi nevoia acestuia de a găsi iubirea. De multe ori, imposibilitatea de a se face iubit de către cea aleasă/ cel ales determină instalarea unei tristeţi cronice. De asemenea, foarte importantă pentru adolescenţi este relaţia cu cei de vârsta lui, cu prietenii sau colegii de şcoală.

Adolescentul se simte, de multe ori, exclus, are impresia că nu se poate integra, de aceea acceptarea în cercul de prieteni este foarte importantă pentru el. De multe ori, pentru a fi acceptat, adolescentul adoptă comportamentul anturajului, ceea ce poate însemna inclusiv consum de alcool sau droguri.

Este foarte important ca părinţii să menţină un dialog deschis cu adolescentul. Desigur, tânărul nu va dori întotdeauna să stea de vorbă cu părinţii, despre care simte uneori că nu au capacitatea de a-l înţelege. Dar tânărul trebuie să ştie că părinţii lui reprezintă o constantă, o oază de linişte şi de încredere, la care poate apela cu orice problemă, fără să se teamă de consecinţe. Părinţii, pe de altă parte, trebuie să cunoască anturajul tânărului, iar dacă acesta ridică probleme de comportament sau consum de substanţe interzise, vor şti că şi copilul lor are aceleaşi probleme.

Depresia se manifestă prin autoizolare, prin lipsa interesului faţă de ceea ce se întâmplă în jur, prin obţinerea unor rezultate slabe la şcoală. De asemenea, se poate manifesta prin probleme ale somnului (fie insomnii, fie dorinţa de a dormi foarte mult) sau prin probleme de alimentaţie (lipsa poftei de mâncare, care poate degenera în bulimie sau anorexie).

Depresia, dacă nu este tratată, poate avea un final tragic. Conform unor statistici, suicidul este a doua cauză de mortalitate în rândul adolescenţilor. Din fericire, depresia poate fi tratată, adolescentul poate fi ajutat să îşi depăşească problemele, chiar dacă el nu vede nicio soluţie pe moment. De altfel, el apelează la suicid ca la o ultimă şansă de rezolvare a problemelor sale, după ce a încercat şi alte variante. Nu trebuie să se ajungă aici, însă. Este bine, pe de altă parte, că în ziua de azi vizita la psiholog nu mai este privită ca un act ruşinos, ca un lucru care trebuie ascuns, şi inclusiv adolescenţii acceptă mai uşor ajutorul venit de la specialişti.

Când romanele despre ţărani şi cele despre domnişoare exagerat de timide nu te reprezintă

Vara e în toi şi vacanţa are gustul dulce al pepenelui copt. Nu aveţi teme, nu aveţi obligaţii, părinţii vă permit să vă treziţi la prânz şi să vă prelungiţi serile în cluburi. Viaţa e frumoasă.

Şi totuşi, ceva lipseşte. O evadare în alte lumi, un stimulent al imaginaţiei, o poveste. Sau mai multe. Dacă în timpul anului şcolar nu prea citiţi în afara lecturilor obligatorii, pentru că timpul nu vă permite, acum e momentul să vă faceţi de cap. Adică să citiţi orice doriţi, fără restricţii. Gustul libertăţii nu a fost niciodată mai plăcut.

Poate că romanele despre ţărani care îşi pierd pământul, sau cele în care o domnişoară se ruşinează pentru că i s-a dezvelit glezna în faţa pretendentului ei nu sunt pe gustul vostru. E firesc, ele aparţin unor alte vremuri, unor alte concepţii despre viaţă, unor alte preocupări. Dar ele sunt cuprinse în programa şcolară şi trebuie citite. Sigur, facem ce trebuie, dar nimic nu ne împiedică să mai facem şi ce ne place, nu?

Eu zic să încercaţi să citiţi literatură contemporană. Literatura care se scrie acum, şi care este despre oamenii de acum, cu preocupările lor, cu visurile şi fricile lor. Romane, povestiri sau poezie. Să ştiţi că nu toţi poeţii sunt morţi, ba unii dintre ei sunt chiar tineri şi frumoşi.

Poate că părinţii voştri nu ştiu să vă îndrume în lumea literaturii. Poate că nici profesorul de limba română nu prea are contact cu scrierile recente. Se întâmplă adesea, din păcate. Dar orice căutare pe Internet, în revistele literare, pe site-urile editurilor sau în librăriile online vă va oferi posibilitatea de a alege. Vă recomand să alegeţi scriitori români, pentru că, credeţi sau nu, la ora actuală în România se scrie foarte bine.

Şi nu doar Mircea Cărtărescu scrie în România la ora actuală, deşi el o face foarte bine (vă recomand “Nostalgia” şi „De ce iubim femeile”). Ci şi un Dan Lungu, o Ioana  Nicolae, un Teo Bobe, un Dan Coman, o Nora Iuga, un Marin Mălaicu Hondrari, o Adriana Bittel, un Octavian Soviany sau o Anca Vieru. Şi, desigur, mulţi alţii.

Îţi trebuie un anumit curaj să începi o carte nouă. Te uiţi la copertă şi ai o mică spaimă, te întrebi dacă urmează să iubeşti cartea aceea, sau să o deteşti, te întrebi dacă merită să investeşti timp în ea, sau poate că ar fi preferabil să te uiţi la un film. Cel mai bine e să citeşti ce scrie pe coperta a patra, câteva recomadări sau citate, dar nu foarte multe, astfel încât surpriza să se menţină vie. Şi apoi să începi, încrezător, să citeşti o pagină, două, trei, zece. Dacă după primele pagini nu devii curios, atunci mai bine lasă cartea deoparte şi începe o alta. Cu siguranţă vei găsi una care să te atragă. Şi care să îţi facă vacanţa mai frumoasă.

PS: bonus, un banc proaspat din Turcia.
La inchisoare un detinut merge la biblioteca si solicita o carte anume.
- "Ne pare rau, cartea nu o avem dar avem autorul"

Aţi vrea să fiţi voluntari?

Dragi elevi băimăreni,

Vă gândiţi vreodată cât de norocoşi sunteţi? Câtă şansă aţi avut atunci când v-aţi născut în familiile acelea şi nu în altele, aflate la marginea societăţii? Ştiţi că, alături de noi în acest oraş, trăiesc copii de vârsta voastră care nu au avut acelaşi noroc şi care, poate, dacă ar fi fost lăsaţi să frecventeze şcoala încă din clasa întâi, astăzi v-ar fi fost colegi? Ar fi învăţat alături de voi şi peste ani ar fi devenit oameni realizaţi profesional, cu familii frumoase, cu un cerc de prieteni apropiaţi alături de care ar fi ieşit seara la restaurant? Ei, însă, sunt cerşetori azi şi vor fi şi mâine, sunt alcoolici sau dependenţi de droguri, sunt oameni care caută în gunoaie, sunt cei pe care nu vrem niciodată să îi vedem. Totul, dintr-o întâmplare. Dar şi din faptul că societatea noastră a eşuat să îi ajute.

Poate că ştiţi toate lucrurile acestea, dar nu vă gândiţi niciodată la ele. Poate că fac parte dintr-un univers paralel. Dar eu am mai spus aici cât este de importantă empatia: capacitatea noastră de a ne pune în pielea celuilalt. De a ne imagina ce simte cel de lângă noi, prin ce stări trece, şi de a simţi compasiune.

Noi nu vom trăi niciodată cu adevărat singuri. Trăim într-un sistem de relaţii, unele mai strânse, altele mai laxe, care formează comunitatea şi, în sens mai larg, societatea. Suntem dependenţi unii de alţii. Şi suntem, fiecare dintre noi, responsabili pentru ceilalţi. Nu putem spune că nu ne interesează persoanele blonde. Sau persoanele roşcate. Sau persoanele grase. Sau persoanele sărace. Toţi aceştia fac parte din societate, sunt egalii noştri. Egali în drepturi, conform Constituţiei. Avem o datorie morală faţă de cei mai puţin norocoşi: aceea de a încerca să îi ajutăm. De multe ori, ceea ce nu reuşeşte să facă statul, fac organizaţiile non-guvernamentale. Există şi în Baia Mare mai multe ONG-uri care se ocupă de oamenii din pungile de sărăcie ale Băii Mari. Unii dintre noi donează pentru aceşti oameni lucruri de strictă necesitate. Alţii se implică mai profund, derulând proiecte care îi ajută, educative sau de alt gen.

Voi, ca elevi, puteţi să vă implicaţi făcând voluntariat. Nu riscaţi nimic dacă încercaţi. Există o mare posibilitate ca această activitate să vă placă. Şi, dacă o veţi continua, cel mai probabil vă va conferi un sens vieţii. Veţi simţi că trăiţi pentru o cauză. Vă veţi schimba radical. Pentru că educaţia unui tânăr nu se face doar în familie sau la şcoală, ea se face şi în societate. Cunosc tineri care s-au schimbat complet după ce au activat câţiva ani într-un ONG. Au devenit mai responsabili, mai implicaţi, mai empatici, mai de încredere. Astfel de activităţi au efecte pe termen lung şi, cine ştie, poate că peste câţiva ani veţi deveni activişti.

Când oamenii buni nu fac nimic

În şcolile româneşti, cel mai rău lucru care ţi se poate întâmpla este să fii diferit. Dacă eşt prea scund, prea gras, prea efeminat sau prea “moale”, rişti să fii exclus din grup. Cel puţin atât. Dar, de cele mai multe ori, „pedeapsa” e mai mare. Colegii “cool” vor începe să te tachineze, să te lovească, să îţi umble în ghiozdan, să te hărţuiască pe Internet. Şi toate astea, doar pentru că, sub un aspect sau un  altul, nu eşti la fel ca ei.

Fenomenul de bullying cunoaşte o amploare îngrijorătoare în România. Conform unui studiu al organizaţiei “Salvaţi Copiii” din 2016, 37% dintre copiii participanţi la chestionar au afirmat că s-au răspândit zvonuri umilitoare şi denigratoare în şcoală despre ei, 84% dintre copii spus că au fost martorii unei situaţii în care un copil ameninţă un altul, 80% a uneia în care un copil este umilit de alt copil, iar 78% au asistat la situaţii repetate în care un copil era îmbrâncit şi lovit uşor de către alţi copii. (Sursa, aici: http://www.mediafax.ro/social/bullying-ul-un-fenomen-in-crestere-in-scoala-romaneasca-ne-crestem-copiii-cu-palma-la-fund-cu-etichete-puse-in-frunte-3-din-10-elevi-sunt-amenintati-cu-bataia-de-colegi-16760675).

O treime din elevi sunt ameninţaţi cu bătaia de colegii lor, arată studiul. Cercetarea se opreşte şi asupra motivelor care îi fac pe elevi să devină agresori. Aflăm, astfel, că cei mai mulţi dintre ei provin dintr-un mediu familial complicat, violent – fizic sau emoţional – şi că agresorii vor deveni, în timp, infractori.

Problema în micile comunităţi – de elevi, în cazul de faţă – este că prea puţini colegi aleg să se solidarizeze cu victimele. Chiar dacă unii tineri au capacitatea de a realiza că violenţa asupra colegilor mai slabi nu este un lucru corect, de cele mai multe ori ei asistă pasivi la bullying. Aceşti tineri ar trebui să aibă curajul de a se solidariza cu victimele, de a le lua apărarea, de a spune ceea ce cred, de a-şi face auzită vocea. Faptul că tu permiţi ca un coleg să fie umilit sau lovit nu te face cool, ci te face complice al unui viitor infractor. Ţine minte: „Pentru ca răul să triumfe, este suficient ca oamenii buni să nu facă nimic.” (Edmund Burke)

Lumea aceasta este astfel constuită încât niciun om să nu fie la fel ca celălalt. Fiecare dintre noi avem calităţi şi defecte, puncte tari şi slăbiciuni. Ba, de multe ori, ceea ce unuia i se pare a fi un defect, altul o să îl considere o calitate. Ceea ce ne face să putem convieţui sunt respectul faţă de celălalt şi empatia – capacitatea noastră de a ne imagina ceea ce simte celălalt. Trebuie să apreciem diversitatea acestei lumi şi să ne gândim că, dacă toţi am fi la fel, viaţa ar fi extrem de plictisitoare. Băiatul bleg din fundul clasei poate că va deveni un cercetător renumit. Fata grasă de la geam poate că va fi cândva diriginta copilului tău. Colegul cu un mic handicap poate că va fi un informatician căutat de multe firme peste câţiva ani. Poate că ceea ce îţi spun eu acum ţi se pare ficţiune, dar peste câţiva ani – zece, douăzeci – când te vei întâlni din nou cu foştii colegi, îmi vei da dreptate. Şi atunci vei regreta faptul că ţi-ai agresat colegii sau că ai asistat la scene de violenţă fără să spui nimic. Dar va fi prea târziu, pentru că acei colegi agresaţi vor fi suferit deja extrem de mult.

Adolescenţa, această vârstă haotică

Nimic nu îi sperie pe părinţi mai mult decât faptul că al lor copil devine adolescent. Vârsta aceasta, care presupune schimbări majore în dezvoltarea creierului şi în plan hormonal, îi face pe tineri să fie atât de debusolaţi, să se comporte atât de haotic, încât de multe ori părinţii nu ştiu cum să gestioneze situaţia. În această perioadă, se întâmplă adesea ca părinţii să îl găsească pe copilul lor nesuferit şi obraznic, iar el, la rândul său, să ajungă să aibă sentimente negative faţă de părinţi, considerându-i cicălitori, neînţelegători şi chiar rău intenţionaţi.

De multe ori, puntea comunicării între generaţii se rupe, nervii şi frustrările împiedică părţile să ajungă la un compromis, tânărul se îndepărtează de familie, iar părinţii devin disperaţi şi neputincioşi. În cazul în care această situaţie persistă, este recomandabil să fie cerut sfatul unui specialist. Un psiholog bun va sfătui familia cum să gestioneze diferitele situaţii de criză, însă greul tot pe umerii părinţilor va rămâne.

Adolescenţa este o perioadă de trecere de la copilărie la maturitate, în care tânărul dobândeşte nevoia de independenţă faţă de părinţi şi nevoia de a se integra într-un nou grup social. Nu este recomandabil ca libertatea să îi fie îngrădită total şi să îi fie stopate aceste două tendinţe, pentru că el se va încăpăţâna, se va revolta şi ar puteasă ia decizii proaste. Totuşi, nici o libertate totală nu este bună, dat fiind că lumea de azi prezintă numeroase pericole pentru tineri. La vârsta adolescenţei, căutăm satisfacţii rapide, căutăm activităţi care nu necesită un efort mare şi care ne recompensează imediat. În plus, creierul adolescenţilor nu este suficient dezvoltat, astfel încât ei nu pot aprecia corect consecinţele propriilor fapte. Aşa încât o supraveghere discretă şi o îndrumare inteligentă este de preferat. Ce e drept, linia fină dintre prea multă şi prea puţină libertate este greu de urmat chiar şi pentru cei mai bine intenţionaţi părinţi. Este bine, însă, să îi spunem copilului că îi este permis să facă greşeli, pentru că din greşeli va învăţa, şi să îl încurajăm ca, atunci când greşeşte, să vină să ne spună.
Desigur, dacă o face, vom încerca să îl înţelegem, nu să îl tragem imediat la răspundere sau să îi repetăm enervantul „ţi-am spus eu!”. De asemenea, este recomandabil să nu oferim sfaturi copilului decât atunci când acesta ni le cere. Tânărul doreşte să se descurce singur, este la vârsta la care îşi încearcă aripile, iar sfaturile noastre oferite prea des pot fi interpretate ca o cicăleală. Riscul este ca adolescentul pur şi simplu să nu mai fie atent la ce îi spunem, iar altădată să se ferească a mai purta o conversaţie profundă cu noi.

Cum învăţăm în vacanţă?

E vară, e soare, e vacanţă. Ce ar trebui să facă elevii? Ce vor ei, ar replica, probabil, elevii înşişi. Şi, desigur, ar avea dreptate. Cu câteva nuanţe.

Mintea adolescenţilor este ca un burete care absoarbe din jur tone de informaţii. De cele mai multe ori, ei sunt nevoiţi să aboarbă lecţiile din clasă şi din manuale. În vacanţă, însă, ei doresc să se odihnească, să se relaxeze, să se distreze. Şi chiar asta trebuie să facă. Însă nu înseamnă că, distrându-se, nu pot învăţa în continuare.

Dacă aş fi din nou adolescent, cel mai mult mi-aş dori ca în vacanţa de vară să călătoresc în străinătate. Să-mi iau rucsacul şi să plec în lume. Aş putea alege excursiile organizate sau aş putea, pur şi simplu, să explorez ţări în care nu am mai călătorit până acum. Călătoriile sunt cel mai plăcut mod de a acumula cunoştinţe. Dacă cunoşti măcar o limbă străină, la nivel de conversaţie, şi dacă ai un telefon, pentru a putea accesa hărţi, este imposibil să nu te descurci. Desigur, nu orice tânăr îşi poate permite să călătorească. Unii au o situaţie financiară precară. Dar chiar şi în astfel de cazuri se pot găsi soluţii, cu cazare la alţi tineri acasă, spre exemplu. În orice caz, reţelele sociale şi proiectele şcolare internaţionale oferă tinerilor români o deschidere nebănuită, şi lor le este astăzi mai uşor ca oricând să îşi facă prieteni în alte ţări.

Cel mai potrivit mod de a cunoaşte o cultură străină este să stai de vorbă cu oamenii. Să te amesteci cu localnicii, să locuieşti cu ei, să vorbeşti cu ei, să vizitezi locurile pe care ei le frecventează, şi nu doar obiectivele turistice pe care le găseşti prin ghiduri. Sigur, nici ghidurile turistice nu sunt de lepădat: când mergi într-un oraş străin, ar trebui să ai deja o idee despre principalele atracţii din repsectiva localitate, despre ocupaţiile localnicilor şi despre obiceiurile lor.

Nu este important ce ţară alegi să vizitezi. Orice cultură are de oferit o grămadă de lucruri interesante şi frumoase. Va fi o provocare şi un deliciu să descoperi lucrurile care te apropie de acei oameni, dar şi lucrurile pe care ei le fac, le gândesc sau le spun diferit. Totuşi, asigură-te că nu mergi într-o zonă periculoasă, măcinată de războaie sau conflicte interne ori de ameninţări naturale.

Dacă vei opta pentru o excursie în străinătate, vara ţi se va părea mai lungă, mai interesantă, iar perspectiva ta asupra lumii va începe să se schimbe. Vei învăţa mai multe despre diversitate, despre toleranţă, abilităţile tale de comunicare se vor îmbunătăţi şi, nu în ultimul rând, vei deveni mai curios faţă de lumea din jur. Iar a fi curios este primul pas spre înţelepciune.

Găsirea unui loc de muncă – semnul de întrebare al fiecărui absolvent

Se ştie, coşmarul fiecărui absolvent este găsirea unui loc de muncă. Perioada aceea moartă, în care nici nu mai eşti elev, dar nici nu te-ai îndreptat spre o facultate, când ai dori să începi să munceşti şi să câştigi primii tăi bani, dar nimeni nu vrea să te angajeze, este de-a dreptul deprimantă.
Singura ta şansă este să te înregistrezi la Agenţia Judeţeană pentru Ocuparea Forţei de Muncă, măcar ştii că vei primi câţiva lei lunar. În condiţiile în care, în România, şcoala este prea puţin adaptată nevoilor pieţei de muncă, găsirea unui job poate fi cu adevărat o problemă pentru un tânăr.
Şcolile duale, despre care s-a vorbit atât, sunt, de cele mai multe ori, doar un vis.
Şcolile profesionale au dispărut. Chiar şi absolvenţii de facultate sunt nevoiţi, de multe ori, să lucreze în domenii diferite de cele în care s-au specializat. Şi totuşi, în ultima vreme începe să fie ceva mai bine.
De fapt, binele porneşte de la ceva rău: migraţia în masă a românilor peste hotare, în căutarea unei atmosfere mai respirabile şi a unor salarii decente. Agenţii economici din ţară se confruntă tot mai mult cu lipsa forţei de muncă, motiv pentru care devin mai flexibili.
Mulţi dintre ei recurg la soluţia calificării angajaţilor la locul de muncă. Mai exact, ei angajează persoane fără experienţă şi fără şcolarizare în domeniu, şi acceptă ca o vreme aceste persoane să fie mai puţin productive, timp în care ele se califică muncind. Este o investiţie pe termen lung, cu avantaje şi dezavantaje.
Avantajele ar fi că aceşti agenţi economici îşi găsesc mai uşor personal şi că angajaţii învaţă să lucreze conform cerinţelor respectivului agent economic, fără să aducă în spate obiceiuri nesănătoase dobândite, eventual, la un alt loc de muncă.
Printre dezavantaje s-ar număra eficienţa mai redusă, la început, şi pericolul ca alte firme din acelaşi domeniu să profite, oferind angajaţilor deja calificaţi un job mai atractiv. Vestea bună este că agenţii economici, de voie, de nevoie, se adaptează. Iar asta este în beneficiul oamenilor.
Pe de altă parte, greul nu ar trebui să cadă doar pe spatele firmelor, ci ar fi necesar ca în România să existe şcoli care să califice tinerii în diferite meserii, cerute pe piaţa muncii. Pentru aceasta, ar trebui să existe o strânsă colaborare între Ministerul Educaţiei, prin Inspectoratele Şcolare Judeţene, şi agenţii economici din fiecare judeţ, pentru a lua naştere aşa-zisele şcoli duale. Desigur, bine ar fi să existe o politică la nivel naţional, de resuscitare a vechilor şcoli de meserii, duse la dispariţie tot prin decizii guvernamentale, greu calificabile.

M-am întâlnit cu Piersicuţa

Am fost o elevă bună. Foarte bună la câteva materii, aşa şi aşa la altele. Îmi plăceau limba şi literatura română, literatura universală, limbile străine. Nu îmi plăceau chimia şi fizica.

La fizică, atâta timp cât am urmat un profil real, aveam mereu media 5. Era ca un blestem de care nu puteam să scap. O singură dată, în viaţa mea de elevă, am rămas corigentă. S-a întâmplat în trimestrul al doilea din clasa a X-a, la chimie organică.

La chimie ni se schimbau mereu profesorii. Poate de aceea nu am priceput, până în clasa a X-a, regulile de bază ale scrierii formulelor. Când aveam teste, fie copiam, fie scriam formulele aproape la întâmplare. Am meritat să rămân corigentă, chiar eram pe dinafară.

În clasa a X-a am avut o profesoară tare frumoasă. Colegii băieţi îi spuneau “Piersicuţa”, pentru că avea un ten perfect, rozaliu şi pufos. După cum vă puteţi da seama, a fost destul de strictă cu noi, dar nu am blamat-o niciodată. Eram conştientă că are tot dreptul să îmi dea note mici. În plus, zâmbea aşa de frumos, încât nu mă puteam supăra pe ea.

În trimestrul al treilea m-am pus la punct cu chimia organică şi am obţinut o medie onorabilă. Aşa că am trecut clasa cu bine. În anul următor, iar ni s-a schimbat profesoara.

După ce am absolvit facultatea, am revenit în oraşul natal. Pe stradă mă întâlneam frecvent cu “Piersicuţa”. O salutam, dar nu ne opream niciodată să vorbim. Eram sigură că nu mă mai ţine minte. Când îţi trec prin  viaţă sute de elevi, e greu să-i mai ştii pe toţi.

Anul trecut ne-am întâlnit iar, şi de data asta m-a oprit să vorbim. M-a rugat să o iert pentru ce mi-a făcut, spunându-mi că era tânără şi nesăbuită. Am fost foarte surprinsă să aflu nu doar că mă ţinea minte, dar că avea şi mustrări de conştiinţă din cauza mea. Am asigurat-o că nu am urât-o niciodată şi că lecţia ei mi-a prins bine. “Piersicuţa” rămăsese la fel de frumoasă.

De abia atunci, după întâlnirea de anul trecut, am realizat că purtasem atâta vreme o piatră pe suflet. A fost nevoie de un zâmbet şi de o părere de rău ca ea să dispară. Nicodată nu e prea târziu pentru asta.

Vreau o ţară de adolescenţi

În urmă cu câteva zile, un grup de elevi de la Colegiul Național “Samuel von Brukenthal“, împreună cu un profesor, au ieşit în curtea şcolii, în timpul orei de istorie, şi au participat la un protes. Întrucât curtea este situată chiar în preajma sediului PSD Sibiu, unde de mai multe luni se desfăşoară protestul celor de la Vă Vedem din Sibiu, gestul elevilor a fost interpretat ca având conotaţii politice. Apoi, alţii au crezut că protestul elevilor era legat de decizia ministrului educaţiei de a reduce fondurile alocate unor universităţi de prestigiu din ţară. Se pare, însă, că profesorul implicat ar fi un pedagog din Elveţia, care a dorit să le arate elevilor cum funcţionează democraţia. Una dintre elevele implicate a precizat şi că ea şi colegii ei au profitat de moment pentru a protesta împotriva situaţiei politice din România, dar fără a afişa sau a striga vreun mesaj în acest sens.

Iniţiativa pedagogului elveţian este salutară. Tinerii trebuie să ştie că au dreptul să îşi exprime părerea, că au puterea de a schimba lucrurile care nu le plac în societate sau în mediul politic, că trebuie să se implice în buna funcţionare a democraţiei. Mai ales în aceste momente, în care iliberalismul are tot mai mulţi adepţi în Europa, este timpul să ne mobilizăm. Este timpul să ne aducem aminte că democraţia nu este veşnică şi că libertatea noastră nu este un drept câştigat pentru toată viaţa. Că toate acestea să păstrează prin luptă. Iar lupta implică informarea zilnică, votul, dar şi alte forme de manifestare a libertăţii de exprimare, cum ar fi petiţiile, audienţele, protestele.
Toate acestea se deprind prin educaţie. Iar educaţia se face încă din copilărie şi adolescenţă. Adolescenţii au un simţ foarte ascuţit al dreptăţii. Câd îi faci o nedreptate unui adolescent, el reacţionează imediat. Acest simţ se toceşte mai târziu, la majoritatea oamenilor. Apar, în schimb, conformismul, lehamitea, sentimentul de inutilitate, dezgustul, saturaţia. Adolescenţii, însă, sunt idealişti şi sunt gata să lupte pentru principii. Ei au o energie debordantă şi o curăţenie sufletească încă nealterată. Prea puţine dezamăgiri i-au afectat în scurta lor viaţă şi prea lung e timpul dinaintea lor, pentru a nu-şi folosi toată puterea spre a-şi face viitorul mai bun. Ei, însă, au alternative : dacă văd că nu au şanse să îşi facă un viitor bun aici, vor pleca să şi-l caute în altă parte. Noi, adulţii, noi, societatea, trebuie să îi convingem să rămână.

Mi-aş dori ca România să fie o ţară de adolescenţi. Mi-aş dori ca idealismul, energia şi simţul dreptăţii să ne guverneze. Mi-aş dori să facem mai des exerciţii precum pedagogul elveţian, exerciţii la care să participăm cât mai mulţi adolescenţi şi adulţi. Şi poate că atunci am avea o şansă să îi convingem pe tineri să nu mai plece.

Educaţia din clasă, educaţie pentru viaţă

Nu e suficient ca părinţii să te pregătească pentru viaţă. Şcoala ar trebui să te pregătească pentru viaţă. Pentru viaţa reală, în care, în curând vei ajunge să te zbaţi singur.

Mi-ar plăcea ca la liceu să se studieze materii care pregătesc tinerii pentru viaţă. Pentru viaţa în societate şi pentru viaţa intimă. Spre exemplu, câteva noţiuni de bază privind funcţionarea economiei le-ar fi utile nu numai pentru înţelegerea anumitor decizii luate la nivel naţional sau local şi care îi afectează direct, ci şi pentru gestionarea bugetului propriu sau al familiei. Apoi, câteva noţiuni de drept i-ar ajuta, de asemenea, să se descurce în hăţişul de legi, să cunoască rolul şi prerogativele instituţiilor statului şi ale celor europene. Asta i-ar face mai greu de manipulat. Tot împotriva manipulării, tinerii ar trebui să capete câteva noţiuni despre jurnalism, despre verificarea informaţiei, despre diferenţa dintre informaţie şi opinie. Nu mă refer aici la cursuri complete de economie, drept şi jurnalism, ci la o introducere în aceste materii, făcută pe înţelesul lor, astfel încât să le trezească interesul şi curiozitatea. Doar aşa am putea construi o societate formată din cetăţeni, adică de oameni ai cetăţii, conştienţi şi interesaţi de problemele comunităţii.

Ar fi, apoi, foarte necesare orele de igienă şi cele despre sănătatea reproducerii. Nu toţi copiii primesc aceste noţiuni în familie, unii părinţi se jenează să deschidă astfel de subiecte, iar cei care au de suferit sunt adolescenţii. Ei sunt în perioada de formare, şi dacă acum nu învaţă că trebuie să se spele pe dinţi în mod regulat, nu o vor face niciodată. Pe de altă parte, adolescenţii fac sex, dacă ei vor asta, indiferent dacă părinţii sau profesorii îi aprobă sau nu. Prin urmare, ceea ce adulţii pot să facă pentru ei este să îi înveţe să se ferească de sarcinile nedorite şi de bolile cu transmitere sexuală. Evitarea discuţiei despre aceste subiecte, pudibonderia, acuzele nu ajută la nimic.

Orele de dirigenţie, deşi de multe ori nu sunt luate în serios, mi se par foarte importante. Este momentul în care elevii pot vorbi despre problemele care îi frământă. Despre neînţelegerile cu profesorii, despre greutăţile de acasă, despre faptul că nu înţeleg o anumită materie, despre dorinţa lor de a organiza un bal sau alte evenimente distractive ori extracurriculare.

Am avut, în liceu, la limba franceză, o profesoară care, de fiecare dată când venea la oră, umplea două table cu exerciţii, la care lucram timp de o oră. La finalul orei, ne saluta şi pleca. Niciodată nu ne întreba ce mai facem, ce probleme ne frământă sau ce am făcut în vacanţă. Niciodată nu zâmbea, niciodată nu glumea cu noi. Ne dispreţuia şi o dispreţuiam. În timpul cât mi-a fost profesoară, am uitat toată franceza pe care o ştiam. Nu pentru că ea nu ar fi ştiut franceză, ci pentru că nu ştia sau nu voia să se apropie de noi. Nu ştia să se facă plăcută. Prin urmare, plecam de la orele ei de câte ori puteam. Apropierea umană dintre profesor şi elev este extrem de importantă pentru acesta din urmă. De multe ori, elevul iubeşte sau urăşte o materie pentru că iubeşte sau urăşte profesorul care i-o predă. Relaţia apropiată sufleteşte este cu atât mai necesară când vorbim despre un diriginte.

Ştiu că toată lumea îşi dă cu părerea despre cum ar trebui să funcţioneze sistemul de educaţie în România. Şi mai ştiu că părerile nu sunt ascultate. În loc să mergem înspre bine, mergem înspre tot mai rău. Mai primim un manual de sport, mai scad salariile profesorilor, mai numărăm şcolile cu WC în curte şi aşa mai departe. Apoi ne amintim de rezultatele slabe de la examenele naţionale şi acuzăm profesorii că nu îşi fac treaba şi elevii că nu învaţă suficient. Sigur, fiecare îşi are partea lui de responsabilitate. Dar să nu uităm că peştele de la cap se împute. Şi atâta timp cât vom avea miniştri ai educaţiei care nu s-au ocupat aşa cum trebuie nici măcar de propria educaţie, nu văd cum s-ar putea ocupa eficient de educaţia altora.

Cinci sfaturi in dragoste pentru adolescente

Personalitatea noastra este modelata, in timp, de oamenii pe care ii intalnim si de relatiile cu ei. In adolescenta cunoastem foarte multi oameni si avem ocazia sa ne facem relatii speciale cu multi dintre ei. Totusi, dragostea, la varsta adolescentei, poate fi un subiect dificil si poate chiar dureros, asa ca unele sfaturi chiar ar putea fi de ajutor.

Continuarea articolului, aici : http://www.pro2.ro/stiri/cinci-sfaturi-in-dragoste-pentru-adolescente.html

1. Nu poti forta o persoana sa te iubeasca.
Oricat de mult l-ai iubi tu, daca el nu simte la fel e cazul sa renunti. Daca plangi singura la tine in camera, zile in sir, situatia nu se va schimba. Asa ca, chiar daca ai fost respinsa de baiatul pe care il adorai, nu e cazul sa te inchizi in casa, o sa cunosti pe altcineva.

2. Zambetul
Atunci cand cunosti baieti noi, sau persoane noi, in general, zambeste si incearca sa te arati increzatoare chiar daca esti o fire mai timida. Daca zambesti, baietii te vor vedea mai atragatoare si mai abordabila. Fii naturala, zambeste, raspunde la intrebari si incearca sa fii bine dispusa chiar daca baiatul pe care ai pus ochii nu pare imediat interesat de tine.

3. Si baietii sunt timizi. Incearca sa iti amintesti asta.
Oricat de increzatori si plini de energie ar parea, este posibil sa fie doar o masca pentru a nu se arata asa cum sunt - nesiguri si timizi. Nu il judeca imediat, daca iti place cu adevarat un baiat, chiar daca pare necioplit la inceput, fii rabdatoare, s-ar putea sa  descoperi ca e o persoana foarte amabila de fapt.

4. Nu exista o data limita pentru un sarut

Primul sarut este foarte important intr-o relatie si fetele au tendinta sa devina nerabdatoare. Totusi, trebuie sa stii ca nerbadarea poate strica un moment placut, asa ca incearca sa astepti linistita, pentru ca se va intampla la momentul protrivit. Fii relaxata si optimista. Este exact genul de atitudine pentru care baietilor le vine sa te pupe.

5. Ai voie sa inviti un baiat in oras
Daca esti o fire mai indrazneata si te-ai saturat de timiditatea lui, fa tu primul pas si invita-l in oras. Vremurile s-au schimbat, nu mai e considerat rusinos sa fii tu cea care ia initiative.

15 sfaturi pentru antreprenorii începători

Articolul de fata a fost realizat special pentru antreprenorii incepatori, tinerii aflati la inceput de drum care, deseori, sunt complesiti de avalansa de sfaturi, carti, articole si bloguri care ii invata cum ar trebui sa fie, sa simta sau sa isi construiasca start-up-ul.

Articolul, aici: https://www.gomag.ro/blog/15-sfaturi-pentru-antreprenorii-incepatori/

1. Castigatorul intre crocodil si urs este determinat de terenul de lupta
Subtitlul de mai sus este doar un alt fel de a spune ca nu toata lumea se pricepe la toate. Treaba ta nu e sa faci totul privitor la startup – incepand de la planul de afaceri, pana la rezolvarea problemelor de logistica, marketingul si vanzarile, reinnoirea stocurilor, facturarea, livrarea, procesarea platilor, vorbitul la conferinte si alte cele.

In echipa ta alege oameni in care sa ai incredere, fiecare avand cunostinte temeinice intr-un anumit sector. Nu iti fie frica sa externalizezi munca daca simti ca nu te pricepi sau nu ai timp sa te ocupi singur de o anumita sarcina.

Cunoaste-ti atat punctele tari cat si punctele slabe dar, cand vorbesti cu partenerii, investitorii, clientii, furnizorii sau orice alt tip de stakeholderi, transforma-le pe cele slabe in atu-uri.

2. Ia decizii repede
Aceasta trasatura de caracter poate fi destul de dificil de obtinut pentru antreprenorii incepatori, dar daca esti in aceasta pozitie, nu uita niciodata ca timpul costa bani. Exista 24 de ore disponibile in fiecare zi si pe parcursul fiecareia in parte, primesti doar 10% din informatiile de care ai nevoie pentru a lua o decizie.

Insa nu uita cat impact are, acum, fiecare decizie pe care o iei. Pe baza informatiilor pe care le ai la dispozitie, ia orice hotarare obiectiv, pe fapte, nu pe ceea ce crezi tu ca e mai bine. Invata sa iei decizii repede pentru a trece la faza de executie fara sa pierzi o resursa atat de utila precum timpul.

3. Monitorizeaza-ti banii in permanenta
Adevarul este ca nu ajungi sa faci milioane de euro in primele 18 luni de la lansarea afacerii tale. Succesul se obtine in timp si dupa mult efort sustinut. Daca esti la inceput, e usor sa iti pierzi capul la prima suma mai mare pe care o castigi.

Ai grija la toate cheltuielile pe care le faci, vezi in ce investesti, cat e profitul si balanta firmei. Multe startup-uri ajung sa dispara de pe piata deoarece antreprenorii nu stiu cum sa isi administreze banii si sa evite cheltuielile inutile.

Gandeste-te cat esti dispus sa investesti in afacerea ta, in tine ca si antreprenor, in angajatii tai si alte aspecte ale business-ului. Fa-ti un plan dupa care sa te ghidezi si nu incerca sa faci parada cu banii pe care ii castigi cumparand lucruri extrem de scumpe, dar inutile.

4. Analizeaza-ti concurenta
In planul tau de afaceri, de la inceput, ar trebui sa stii clar cine sunt concurentii tai, cu cine te bati pentru primele pozitii in Google si pentru simpatia clientilor. Aceste informatii te ajuta sa inveti mai multe despre piata, despre asteptarile clientilor, despre strategiile si smecheriile pe care le face competitia.

Nu poti sa intri in arena nepregatit. Trebuie sa fii atent in permanenta la ce face concurenta pentru ca nu vrei sa ai si tu aceeasi strategie sau sa te trezesti penalizat din cauza black hat SEO pe care il face competitia pentru tine.

Ca sa iti fie mai usor, seteaza alerte in Google cu numele concurentilor tai, pentru a fi notificat la fiecare miscare pe care o fac acestia.

5. Lucreaza la propria imagine
In aceasta functie, imaginea ta este perceputa ca si imaginea firmei. Daca esti vazut ca un sef cu cerinte inumane, faci scandaluri sau esti surprins in ipostaze cel putin dubioase, te asigur ca si firma ta va fi evitata atat de catre clienti, cat si de posibili investitori.

In schimb, daca imaginea ta este una pozitiva, ai mai multe sanse sa obtii fonduri, clienti, comenzi, vanzari, aprecierea celor din jur si promovare gratuita.

6. Cauta un mentor sau cere sfaturi de la antreprenorii experimentati
Sfaturile altor antreprenori experimentati, chiar si ale unei singure persoane pe care o vezi in postura de mentor, pot fi extrem de pretioase. Acestia au trecut deja prin toate etapele de inceput ale unui business. E adevarat ca fiecare afacere trebuie abordata diferit dar, in esenta, lucrurile care depind de tine, de felul in care gandesti, vorbesti si actionezi pot fi invatate de la altii.

Asculta sfaturi si sugestii, cauta-le, invata mereu dar, in acelasi timp, muleaza aceste cunostinte dupa personalitatea ta. Nu e indicat sa incerci sa pari altcineva decat esti tu, e obositor si la un moment dat tot va trebui sa iti dai masca jos.

7. Invata cum sa angajezi SI cum sa concediezi
Ca si antreprenor, la inceput poate nu vei avea nevoie de o alta persoana care sa te ajute, mai ales daca afacerea ta este una de mici dimensiuni. Dar, daca vrei sa evoluezi si sa cresti, la fel trebuie sa se intample si cu business-ul tau.

Asta inseamna ca, pe parcurs, vei avea nevoie de ajutorul altor persoane si vei incepe sa formezi o echipa. In acest punct, trebuie sa stii cum sa ii alegi pe cei care merita sa lucreze pentru afacerea ta si cum sa renunti la cei care nu iti impartasesc visul sau care lasa de dorit la capitolul calitatea muncii prestate.

Cand angajezi, incearca sa alegi cei mai bine pregatiti oameni posibil. Oamenii sunt o componenta esentiala a oricarui business si cei talentati vor face o diferenta in ritmul de crestere al afacerii tale. Si nu te lasa pacalit de aparente. Poate un programator rocker, imbracat la tricou, care are mai mereu castile pe urechi este mai bun decat doi programatori de varsta medie, imbracati la costum si care nu ies in evidenta cu nimic.

La fel si cand vine vorba de concedieri: cand un angajat face greseli peste greseli, nu isi asuma responsabilitatea pentru erori, nu respecta fisa postului sau deadline-urile, nu respecta politica firmei etc. este momentul sa il lasi sa plece. Normal, e un moment in care sa fii diplomat si sa tratezi persoana respectiva, in continuare, cu respect.

8. Obisnuieste-te cu vorbitul in public
Ca si antreprenor incepator trebuie sa iti perfectionezi abilitatile de comunicare. Felul in care vorbesti cu clientii, prezinti firma potentialilor investitori sau iti motivezi angajatii, face diferenta dintre succesul comunicarii si esec. Problema e ca nu toti oamenii sunt buni la vorbitul in public si unii chiar au o fobie greu de depasit.

In ceea ce te priveste, vorbitul in public nu este o alegere; trebuie sa iti depasesti frica altfel cum ii vei convinge pe stakeholderi ca merita sa iti acorde atentie?

Daca ai nevoie de ajutor, nu e nicio rusine sa apelezi la traineri specializati care te invata totul privitor la meseria de antreprenor. Cu siguranta, unul dintre cei mai apreciati traineri, speakeri si antreprenori din Romania este Lorand Soares Szasz, ale carui carti, seminarii si workshop-uri ti le recomand daca vrei sa inveti lucruri concrete despre cum sta treaba in antreprenoriat.

9. Nu astepta o vesnicie pentru a-ti lansa afacerea
In eCommerce ca si in cadrul oricarei afaceri mereu este loc de mai bine: produsul poate fi imbunatatit, strategia de marketing la fel, precum si modul in care comunici cu clientii. Insa daca astepti ca afacerea ta sa fie perfecta pentru a o lansa, iti recomand sa o lasi balta.

Deseori nici nu stii ce poate fi imbunatatit pana nu primesti feedback de la clienti si parteneri. Este nevoie sa faci unele greseli pentru a creste si sa iti asumi riscuri. Fara acestea nu mai esti antreprenor, iar afacerea ta intra intr-un con de umbra, disparand in cele din urma.

E nevoie de idei indraznete pentru a suprinde si a acapara piata romaneasca. Nu iti fie frica sa pasesti in fata.

10. Creeaza o scurta descriere a afacerii tale
Iti recomand sa ai o descriere succinta si relevanta a startup-ului tau de fiecare data cand cineva te intreaba care e treaba cu firma ta, fie ca este vorba de investitori, parteneri, furnizori, clienti sau alti stakeholderi. In aceasta descriere ar trebui sa incluzi cu ce se ocupa firma ta si ce probleme rezolva. E important sa fie scurta, de cel mult 30 de secunde.

Nu te intinde intr-o oda a afacerii tale, nimeni nu este interesat sa te asculte prea mult daca nu oferi valoare vorbelor tale. In cazul in care discuti cu un potential investitor, pregatesti si un pitch aditional cu detalii despre modul in care functioneaza firma si ce avantaje ar avea daca ar investi in dezvoltarea acesteia.

11. Invata sa prioritizezi si sa te concentrezi
In fiecare zi esti bombardat cu o multime de informatii, din toate partile. Unele sarcini pe care le ai de rezolvat sunt urgente, altele mai putin importante si pot fi lasate pe mai tarziu. Este esential sa stii cum sa faci diferenta dintre task-uri si sa prioritizezi.
Foloseste matricea Urgent/Important a lui Stephen Covey, instrumente si aplicatii de organizare a timpului in mod eficient cum ar fi Kanban, Trello, MindMeister, Wunderlist, Google Calendar si Google Drive.

12. Determinarea este cel mai important semnal al succesului viitor
Devii antreprenor si creezi o afacere pentru ca iti vine o idee, poate originala, poate nu. Dar aceasta idee este combustibilul care iti alimenteaza planurile de afaceri si te tine treaz noptile, cand incerci sa rezolvi problemele aparute sau sa faci cea mai buna strategie existenta pe piata.

Cand te lovesti in mod repetat de ziduri si esti gata sa renunti, atunci e momentul sa iti amintesti cat de tare crezi in ideea ta. Niciun antreprenor de succes nu a avut un drum usor in fata pentru a-si creste afacerea.

De exemplu, la inceput, lui Walt Disney i s-a spus ca nu e suficient de creativ, in timp ce azi, este cunoscut ca unul dintre cele mai mari genii creative ale secolului 20. Bill Gates a vazut una dintre ideile in care credea cel mai mult, Traf-O-Data, transformandu-se intr-un dezastru, dar azi Microsoft l-a dus pe lista celor mai bogati oameni din lume.

Despre Steve Jobs stim cu totii, a fost dat afara din propria companie dar nu a renuntat la visul de a construi cel mai bun hardware, cu cel mai bun software din lume. Jan Koum, co-fondatorul WhatsApp, a emigrat din Ucraina in California la 16 ani, impreuna cu mama si bunica. La inceput, se intretineau din salariul de babysitter al mamei si din banii pe care ii primea stergand podelele intr-un magazin alimentar. La 18 ani, s-a angajat ca inginer de infrastructura la Yahoo. Desi a fost la limita sa abandoneze proiectul WhatsApp, acesta l-a transformat intr-un miliardar.

13. Nu confunda activitatea cu cresterea
Fondatorii de startup-uri nu stiu intotdeauna ce inseamna crestere. Urmarirea vanity metrics cum sunt numarul de like-uri pe Facebook, numarul afisarilor anunturilor pe Display sau rata de deschidere a email-urilor nu este o crestere care iti ofera date importante pentru evolutia afacerii tale. Nici mutatul intr-un birou urias, aranjat de cei mai in voga si scumpi designeri. Nici participarea pe banda rulanta la toate evenimentele posibile si imposibile.

Cresterea inseamna atragerea de clienti si construirea unui produs de cea mai buna calitate. Doar urmarind lucrurile care conteaza – clientii si vanzarile – ai oportunitatea de a creste ca si antreprenor.
Ofera consimtamantul tau pentru ca noi sa iti putem trimite informariile si ofertele de care ai nevoie.

Adolescentul curios este viitorul adult cool

Întrebându-mă care ar fi cea mai necesară calitate a unui adolescent, primul răspuns care mi-a venit în minte a fost: curiozitatea. Ea este atributul oamenilor inteligenţi, deschişi către lumea care îi înconjoară, gata să îşi pună întrebări şi să caute răspunsuri, conştienţi fiind că mereu vor avea multe lucruri noi de învăţat. Dacă suntem curioşi, ne vom da seama curând că, pe măsură ce aflăm lucruri noi despre un domeniu sau altul, tot mai multe necunoscute ne apar în cale, căci  domeniul cunoaşterii este infinit.

De aceea nu pot să îi condamn din start pe acei părinţi, tot mai des întâlniţi azi, care îşi obligă copiii să înveţe de toate. După orele de grădiniţă sau de şcoală, aceşti părinţi ambiţioşi, care doresc să aibă copii-model, îi dau pe aceştia la ore de muzică, de dans, de sport şi aşa mai departe, uneori suprasolicitându-i. Chiar dacă aceşti copii nu vor face performanţă în domeniile pe care părinţii lor le-au ales pentru ei, chiar dacă la un moment dat, când vor deveni mai independenţi, vor renunţa la a urma aceste drumuri, ei vor rămâne cu urme. Urme benefice. Dacă au studiat câţiva ani un instrument, vor rămâne melomani şi vor aprecia mai degrabă muzica de calitate; dacă au făcut un sport, vor avea mai multe şansă să dorească să ducă o viaţă mai sănătoasă şi mai apropiată de natură ş.a.m.d.. Pe de altă parte, psihologii avertizează părinţii că nu trebuie să umple în totalitate timpul liber al copiilor cu activităţi, întrucât starea de plictiseală este benefică pentru cei mici, ducând la dezvoltarea creativităţii. Un copil care are timp să se plictisească va căuta singur modalităţi de a-şi petrece timpul într-un mod plăcut, şi astfel va descoperi că îi place să scrie, sau să deseneze, sau să coasă hăinuţe pentru păpuşi. Este evident faptul că nu trebuie să suprasolicităm copilul, mânaţi de dorinţa de performanţă cu orice preţ.

După ce copilul ajunge la vârsta adolescenţei, curiozitatea poate să îl împingă şi pe căi periculoase. În astfel de situaţii, este deosebit de important ca el să aibă o bună relaţie şi o reală comunicare cu părinţii, care trebuie să se asigure că adolescentul cunoaşte consecinţele posibile ale faptelor sale (consumul de alcool sau de droguri, spre exemplu) şi că anturajul său este unul sănătos.

În adolescenţă, şi datorită modului în care este structurat sistemul de şcolarizare, ne cristalizăm drumul pe care dorim să îl urmăm în viaţă. Pe la 16-18 ani trebuie să alegem dacă vrem să devenim profesori, doctori, instalatori, brutari sau ingineri. În funcţie de alegerea noastră ne vom specializa, în continuare, pe băncile facultăţii sau ale unei şcoli profesionale. De aici înainte, domeniul nostru de interes se va îngusta şi se va adânci, noi începând să învăţăm tot mai multe lucruri dintr-un domeniu tot mai restrâns. De aceea este important să avem hobby-uri, pasiuni, care să ne menţină interesul treaz şi pentru lucruri care nu ţin strict de profesia noastră. Vom fi, astfel, oameni complecşi şi compleţi, nu simpli roboţei care ziua lucrează şi seara mănâncă cu disperare chipsuri în faţa televizorului. Vom şti, astfel, să participăm la activităţi care să ne aducă bucurie, care să ne confere plăcerea de a trăi, şi care să ne facă să ne simţim împliniţi. Omul superior îşi păstrează curiozitatea vie la orice vârstă, şi deci disponibilitatea de a învăţa, de a evolua continuu. Acesta este adultul cool, care provoacă admiraţie şi care are succes în viaţă.

Opţiunile din liceu sunt importante, dar nu neapărat definitive

Zilele trecute mi-am amintit de anii liceului şi de presiunea extraordinară pe care o puneau asupra mea profesorii şi părinţii. Mi se cerea să obţin note bune, să petrec multe ore studiind acasă, după cursuri, să iau meditaţii. Ieşeam foarte puţin cu prietenii, ne întâlneam aproape exclusiv la şcoală, pentru că nu aveam voie să merg în oraş decât după ce îmi terminam temele. Iar asta se întâmpla seara târziu, când nu mai aveam ce face, decât să mă culc.

Recunosc, mi-a prins bine. Îmi plăcea literatura, îmi plăcea să scriu şi mi-am dorit ca viaţa mea să se învârtă în jurul acestor două pasiuni. Am intrat la facultate din prima, deşi concurenţa a fost mare, am absolvit-o cu note mari, am lucrat câţiva ani în presă. Destul de mulţi.

Dar viaţa nu e aşa cum ţi-o proiectezi atunci când eşti licean sau student. Realitatea te loveşte cu urâţenia ei şi îţi zdrobeşte visurile. Dorinţa ta de a schimba în bine lumea din jur se dovedeştea fi imposibil de pus în practică, pentru că realitatea e mai găunoasă şi mai încăpăţânată decât ţi-o închipuiai. Te cuprinde dezamăgirea, scârba şi faci un pas în spate. Vrei altceva.

Am hotărât să fac o întoarcere de 180 de grade. Să-mi schimb total domeniul de activitate. Nu prea ştiam nici eu ce vreau, bâjbâiam în beznă, şi atunci s-a ivit o ocazie frumoasă: să lucrez în domeniul alimentaţiei publice. Mereu mi-au plăcut dulciurile, mereu m-au făcut fericită. De data aceasta aveam ocazia să mă dedic lor. Am spus da fără să stau prea mult pe gânduri.

Zilele trecute, mama mi-a spus, râzând: “Dacă-mi ziceai, la 18 ani, că vrei să lucrezi într-o cofetărie…” Am râs şi eu. Pe vremea aceea, nu mi-ar fi trecut prin cap aşa ceva. Nici eu nu mi-aş fi dorit, nici părinţii mei nu ar fi acceptat. Dar viaţa e plină de surprize.

Sora mea, care e stabilită în Franţa de câţiva ani, mi-a spus că în zona unde locuieşte sunt o mulţime de foşti funcţionari ai unor bănci care s-au reprofilat, optând să lucreze în mici brutării. În locul unor responsabilităţi majore, care implică stres şi consum nervos, au optat pentru munca fizică, ce oferă satisfacţii pe loc.

Şi nu, nu nicio ruşine să prestezi o muncă ce nu necesită studii superioare. Atâta timp cât o faci cu responsabilitate şi dăruire, eşti demn de tot respectul. Important e să fii bun în meseria ta, indiferent care e aceasta.

Nu-mi pare rău că am parcurs acest drum, chiar dacă el este sinuos. Ştiu că nu puteam ajunge în acest punct altfel. Nu am făcut paşi înapoi, am mers doar înainte. Sunt gata să descopăr o nouă meserie, sunt gata să mă bucur de ea. Nu mă neg pe mine însămi, voi păstra scrisul ca o pasiune. Voi aduce bucurie în viaţa celorlaţi, deopotrivă prin cuvinte şi prin bunătăţi dulci.

De fapt, voiam să vă spun să nu vă stresaţi foarte tare. Ceea ce faceţi în liceu e important, dar nu e neapărat şi definitiv. E de dorit să vă păstraţi opţiunile deschise. Să rămâneţi curioşi, să vreţi să descoperiţi lumea şi oamenii din jur. Dacă acum vreţi să deveniţi contabili, foarte bine. Poate peste 10 ani veţi dori să vă deschideţi o pensiune, sau să reparaţi maşini, sau să creşteţi animale. Dar, cu siguranţă, studiile efectuate, cărţile citite şi experienţa acumulată vă vor fi de ajutor, într-un fel sau altul. Aşa că străduiţi-vă să fiţi buni, dar nu cu disperare. Munca şi perseverenţa vor da, în final rezultate.

De la magazinul fizic la cel online: Lecţia a doi antreprenori care şi-au transformat afacerea şi de câţi bani au avut nevoie

Un mic magazin din Huşi, cu haine pentru bărbaţi, a fost începutul unei afaceri cu vânzări de peste 600.000 de euro. După ce la un moment dat a apărut ideea de a testa şi online-ul, cei doi fondatori ai afacerii au ales o platformă de anunţuri pentru a vedea dacă într-adevăr produsele lor au succes şi în zona de ecommerce. Azi, circa 70% din vânzări vin din magazinul online.

Continuarea articolului, aici: http://www.startupcafe.ro/idei-si-antreprenori/magazin-imbracaminte-barbati-online.htm

Principala preocupare a clientilor, atunci când comandă online, este ca produsele să fie identice cu cele pe care le-au ales de pe site şi, mai mult, să li se potrivească şi să nu trebuiască să le returneze.
Principala problemă a comerțului online este calitatea produsului. Atunci când un client cumpără online, se așteaptă ca produsul să fie identic cu cel pe care l-a văzut în pozele de pe site, susţine Vlad Tofan. Ceea ce de multe ori nu se întâmplă.

O altă provocare este legată de modul de ambalare a produselor. Obiectele vestimentare, în cazul nostru, trebuie să ajungă intacte la client și nu deteriorate. Totodată, mai avem și problema curierilor care pot întârzia uneori comanda sau există posibilitatea ca produsul să nu mai ajungă la destinatar. Nu am întâmpinat astfel de probleme până acum, dar este unul dintre riscurile de care suntem conștienți, adaugă Vlad.

Spre deosebire de alţi antreprnori cu afaceri online, el crede că şi cumpărătorii de la noi se arată tot mai familiarizaţi cu ecommerce-ul, sunt motivaţi în special de diversitatea produselor din online.
Printre cele mai căutate produse din magazinul lor online sunt, în această ordine: cămășile, pantalonii, costumele și încălțămintea.

Ce ar trebui să facă firmele mici românești din domeniu pentru a face faţă marilor retaileri
Pentru a face faţă concurenţei din afară, firmele româneşti ar trebui să se concentreze mai mult pe experienţa de cumpărare, punând clientul mereu pe primul loc. Trăim într-o era în care clientul doreşte o atenție sporită din partea vânzătorului. Cu cât uşurezi mai mult procesul de cumpărare şi îi acorzi clientului mai multă atenţie, cu atât acesta te va răsplăti cu fidelitatea lui.

6 semne ca adolescentul este indragostit. Sfaturi de la psihologul Lenke Iuhos cum sa-l ajuti sa gestioneze situatia

Atunci cand un adolescent se indragosteste, acest lucru se intampla foarte repede, incat parintii se se simt de-a dreptul depasiti de situatie. Aceasta in contextul in care parintii se obisnuiesc oricum destul de greu cu schimbarile fizice bruste, cu noile tinute vestimentare, precum si cu un stil mai agresiv de a raspunde.

In opinia psihologului Lenke Iuhos, prima iubire a unui adolescent poate trece de la cel mai frumos lucru care i se poate intampla la cea mai mare drama din viata lui, si viceversa, daca nu va sti sa isi gestioneze bine emotiile.

Continuarea articolului, aici: http://centruldeparenting.ro/adolescentul-indragostit-sfaturi-psiholog-lenke-iuhos

Teama de a fi refuzati, de a fi umiliti in public

„Cu toate ca ii simtim ca vor sa faca mai mult, sa se apropie mai mult de o persoana, ei raman la stadiul de indragostiti de la distanta. Vor dezvolta o teama de orice, pornind de la teama de a vorbi cu persoana draga, iar lucrurile acestea le vor simti repede. Vor vorbi foarte putin despre asta, de teama ca persoana draga o sa afle si o sa-l umileasca in public pentru asta. In astfel de cazuri, stima de sine tinde sa scada foarte mult, iar rolul parintilor, al prietenilor adevarati, este vital pentru recapatarea increderii”, explica psihologul Lenke Iuhos.

Autoevaluari interesante intre adolescent

„Pe la 13-14 ani, baietii tind sa se laude cu numarul de cuceriri: Eu am avut deja trei prietene. Cum se poate asta, ne intrebam noi de la noi? E simplu, pentru ei o apropiere verbala, o prezenta fizica, o privire mai lunga poate lasa impresia ca a fost prietena lui. Pentru ei, perioada de 1-2 saptamani in care incearca sa se cunoasca deja e marea iubire. Atat de simpla si frumoasa e prima dragoste. In fapt, este cea mai inocenta forma de iubire si este recomandabil sa ii incurajam in aceasta directie, sa iubeasca neofensiv, fara suferinta. Ii vom ajuta, astfel, sa creasca sanatosi, fara traume si sa-si gestioneze corect sentimentele si emotiile”, considera psihologul Lenke Iuhos.

De ce eşuează antreprenorii români? De la confundarea banilor companiei cu propriul card până la căutarea unor directori care să fie clona lor

În România sunt peste 600.000 de companii înregistrate, din care 6.000 fac, deţin, controlează 61% din businessul total de 285 mld. euro. Din 6.000 de companii, mai mult de jumătate sunt multinaţionale. Businessurile antreprenoriale româneşti pot fi numărate pe degete, iar antreprenorii români care mai sunt în picioare, fără să fie urmăriţi de bănci, furnizori, Fisc, de scheletele din sertare, sunt şi mai puţini.

Continuarea articolului, aici: http://www.zf.ro/opinii/de-ce-esueaza-antreprenorii-romani-de-la-confundarea-banilor-companiei-cu-propriul-card-pana-la-cautarea-unor-directori-care-sa-fie-clona-lor-16757634

1. O explicaţie este legată de faptul că antreprenorii români se îndrăgostesc de businessul lor mult prea mult şi nu au puterea să-l lase din mână atunci când trebuie, când mai pot să obţină bani pe el sau când îl mai pot restructura. Piaţa românească este plină de exemple de antreprenori români care au avut pe masă oferte de a vinde companiile şi care au ratat tranzacţia pentru câteva milioane de euro când pe masă aveau câteva zeci de milioane de euro.

Exact ca la bursă, un investitor adevărat sau un antreprenor adevărat este cel care are o vânzare la activ - ştie când să vândă -, nu cel care cumpără. Oricine poate cumpăra, dar cei care ştiu cum să vândă pot fi număraţi pe degete.

Fiind atât de îndrăgostiţi de afacerea pe care au creat-o, antreprenorii români nu reuşesc să se desprindă de ea, nu reuşesc să o mărite, fiind mai importantă întrebarea existenţială: dacă vând compania, eu ce mai fac, adică unde să mă mai duc la serviciu sau ce fac cu banii?

2. O altă explicaţie este legată de faptul că antreprenorul român nu apelează la consultanţi care să-i facă un RMN, considerând că atât timp cât au creat businessul nimeni nu poate şi mai mult decât ei. Aşa este, dar consultanţii pot fi câteodată distructivi, să vină cu o privire proaspătă înspre businessul antreprenorului în contextul unei evoluţii a pieţei.

Fiind băgat zi de zi în propriu business, antreprenorul pierde contactul cu realitatea, care se schimbă fără să anunţe în prealabil. Întreaga lume de business este plină de exemple de companii care au apărut de nicăieri şi care au fost înaintea trendurilor. Este adevărat că de foarte multe ori consultanţii vor să vândă idei de creştere şi mai puţin de restructurare, pentru că antreprenorul nu ar putea să accepte această idee şi în consecinţă nu ar cumpăra-o.

3. O explicaţie dată de administratorii judiciari care au văzut tone de bilanţuri este că antreprenorii români confundă compania lor cu propria lor puşculiţă. Adică iau bani din companie pentru a-i folosi personal sau pentru a întreţine familia. Din punct de vedere juridic, compania este o entitate clară, acţionarul este altceva, iar cel care conduce compania alt personaj distinct.

Mulţi antreprenori români nu înţeleg aceste deosebiri din punct de vedere juridic, iar acest lucru s-a văzut în cei 27 de ani de capitalism.

4. O altă explicaţie este legată de faptul că investiţiile pe termen lung, care nu ştii dacă îşi vor scoate banii, sunt finanţate din banii obţinuţi pe termen scurt. În acest fel se pune în pericol şi activitatea de bază din care face bani antreprenorul. Economia românească este plină de astfel de cazuri care au eşuat cu toate că au avut un business de bază ok. De cele mai multe ori investiţiile pe termen lung sunt finanţate din credite bancare care au luat în gaj activele bune în activitate. Pericolul din economia românească este că toţi care sunt sau vor să devină antreprenori cer băncilor să le finanţeze ideile pe termen lung, când rolul băncii este să finanţeze capitalul de lucru după ce investiţia a fost pusă pe picioare din banii acţionarilor.

5. O altă explicaţie este legată de faptul că antreprenorul în sine este cel care creează şi dezvoltă un business pornind de la o idee. El se scoală în fiecare zi cu ideea de creştere, de expansiune, de vânzări mai mari, de angajări de oameni, de obţinut contracte. Antreprenorul ştie mai puţin despre restructurare, aceasta fiind o noţiune care se bate cap în cap cu crearea şi dezvoltarea unui business.
Nu poţi să ai o idee şi să o restructurezi a doua zi.

Când creşti, toată lumea se uită la vânzări şi nimeni nu se uită la costuri. La bancă te duci cu un plan de dezvoltare, nu cu un plan de restructurare. Banca îţi dă credit pentru creştere, pentru că nu are cum să-ţi dea bani pentru scădere. În aceste condiţii, foarte puţini antreprenori români s-au confruntat cu restructurarea propriilor companii în perioadele de creştere. Nimeni nu a spus ”pauză“ dezvoltării un an pentru a vedea ce este în companie în spatele cifrelor de creştere.

Este extrem de greu să te duci în faţa companiei aflate în plin avânt pentru a ”vinde“ un plan de restructurare, care implică tăieri de costuri, de poziţii, de oameni, de furnizori, de salarii.

În 101% din cazuri, în afacerile antreprenoriale, restructurarea vine atunci când este târziu şi mult prea târziu pentru a mai salva ceva. Buletinele de insolvenţă din România sunt pline de morţi care nu au mai putut fi înviaţi.